Marin Sorescu, în anticamera Nobelului pentru literatură

Poetul Marin Sorescu nu s-a născut pe 19 februarie 1936, deși în actul de identitate așa scria și așa este consemnat în majoritatea lucrărilor de specialitate. La Bulzești, în Dolj, într-un sătuc frumos a venit pe lume poetul, dramaturgul, eseistul, traducătorul, editorul, graficianul și, lucru la fel de puțin cunoscut, pictorul Marin Sorescu, dar nu pe 19 ci pe 29 februarie, lucru confirmat de ,,mentorul școlit” al artistului, nimeni altul decât fratele George Sorescu.

Tot ca fapt inedit, putem spune fără a greși că Sorescu a cochetat cu regia de teatru, în martie 1975 regizându-și propria piesă, ,,Matca”, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, avându-l scenograf pe regretatul Liviu Ciulei. Este tradus pe toate continentele, a primit de două ori Premiul Academiei Române, de șase ori Premiul Uniunii Scriitorilor, din 1992 a fost academician, apoi doctor în filologie la Universitatea din București, conferențiar și profesor universitar între 1994 și 1996 la Universitatea din Craiova, ministru al culturii între 1993 și 1995.

Pe plan internațional, a fost membru al Academiei Mallarme din Paris, al Academiei Europene de Artă și Știință din Veneția, al Academiei de Artă, Științe și Profesii din Florența, a beneficiat de o bursă de studii DADD pentru un an, la Academia de Artă din Berlinul de Vest în 1973.

Redactor șef al revistelor de cultură ,,Ramuri” și ,,Literatorul”, al Studioului Cinematografic ,,Animafilm”, președinte al Asociației Scriitorilor, filiala Craiova, director al Editurii ,,Scrisul Românesc”, a primit pentru poezie medalia de aur ,,Ospiti Napoli” în 1971, premiul oferit de Accademia delle Muse din Florența în 1978, premiul ,,Fernando Riello” la Madrid în 1983, premiul Herder la Viena în 1991, premiul ,,Felix Romuliana” la Belgrad în 1994, diploma de membru al Academiei Europene de Arte, Științe și Profesii la Florența în 1995.

A fost implicat, din nefericire și în unele evenimente ce au aruncat umbre asupra imaginii lui, cum ar fi ,,cazul meditației transcedentale”, fiind persecutat alături de alți artiști acuzați că s-au constituit într-o sectă periculoasă. În perioada aceea, i s-a interzis, printre altele, chiar și dreptul de semnătură. Marin Sorescu a fost afectat și de cenzura comuniștilor, în arhiva personală păstrând unele dactilograme pe care cenzorii operaseră modificări, la editură.

În 1991 avea 51 de ani. Opt membri ai colectivului de redacție ai revistei ,,Ramuri” semnează un memoriu prin care cer schimbarea poetului din funcția de redactor șef. Ștefan Augustin Doinaș și Mircea Dinescu, președintele de onoare, respectiv președintele executive al Uniunii Scriitorilor, aleg să nu soluționeze litigiul și Marin Sorescu, considerându-se tratat fără respect, demisionează și de la revistă și din Uniune.

Desenator excepțional, a avut expoziții personale la Brașov, Cluj Napoca, Irlanda, Paris, București, urmate de expoziții organizate după deces la Craiova, Drobeta Turnu Severin, Muzeul Județean Olt, București sau Centrul Cultural Bistrița.

Atât de aproape de Nobel

Critici remarcabili, de talie internațională, l-au considerat unul dintre cei mai reprezentativi ai anilor respectivi, în anii 1982, 1983, 1992 și 1996 fiind chiar propus pentru Premiul Nobel pentru Literatură. Recomandare oficială din România a plecat în 1992 și acesta este subiectul următoarelor rânduri.

Lansat la Târgul de Carte Gaudeamus din Bucureşti în 2014, volumul publicistului Ion Jianu, intitulat sugestiv „În 1983 şi 1992, premiul Nobel trebuia să poarte un nume românesc: Marin Sorescu”, cuprinde zece interviuri acordate autorului cărţii de Marin Sorescu şi alte dialoguri inedite despre poetul de „La Lilieci“, acordate de: Augustin Buzura, Ileana Vulpescu, Nicolae Breban, , Tudor Gheorghe, Ilie Gheorghe, Ovidiu Ghidirmic, Victor Crăciun, George Sorescu, Dan Zamfirescu, Dan Mănucă, Dan Shafran, Tudor Nedelcea, Ion Munteanu, George Banu (Franţa), Jean-Louis Courriol (Fra nţa), Justo Jorge Padrón (Spania), Norman Manea (SUA), Elisavietta Ritchie (SUA), Dan Culcer (Franţa), Luminiţa Xenia Ambrozie-Fassel (Germania), o pleiadă de artiști și oameni de litere care l-au cunoscut pe Sorescu sau opera lui îndeaproape. Cartea a fost prefaţată de academicianul Eugen Simion şi George Sorescu, fratele scriitorului, a scris o postfață. Autorul volumului a specificat că această carte cuprinde un document inedit: testamentul literar al lui Marin Sorescu.

Ion Jianu a precizat că acest proiect de suflet, volumul acesta, „s-a născut din dorinţa de a elucida un subiect ce ţine mai degrabă de istoria literaturii, intenţionând, cumva, dacă nu i se mai poate face dreptate marelui dispărut, să pună în dezbatere şi să aducă în conştiinţa publică informaţia aproape incredibilă, pe care am aflat-o, iniţial, mai mult ca zvon: Marin Sorescu nu a fost sprijinit, cum te-ai fi aşteptat, ci ,,lucrat” la greu, de colegi de breaslă din propria ţară, ‚,încondeiat” să nu primească o distincţie de mare recunoaştere internaţională, care ar fi fost în fond un mare succes al literaturii române. Este deja de notorietate că poetul de ,,La Lilieci” a figurat pe lista de nominalizări la prestigiosul premiu Nobel pentru literatură, în două rânduri, în 1983 şi 1992, dar puţini ştiu că el a fost împiedicat de câţiva ,,confraţi” care, probabil invidioşi, probabil din alte motive, au trimis memorii defăimătoare la Stockholm, fapt ce i-ar fi anulat şansa acordării semnificativei recompense literare“.

Eugen Simion scrie și el despre aceste memorii defăimătoare trimise din țară Comitetului Nobel, dar adoptă o atitudine prudentă: „În lipsa unor dovezi precise este bine să păstrezi prudenţa. Sorescu mi-a vorbit la vremea respectivă, trebuie să mărturisesc, despre această cabală, dându-mi şi numele instigatorilor. Păstrez şi eu discreţia. Am motivele mele“. Se pare că șansele autorului oltean de a fi laureat al Nobelului ar fi fost spulberate de o scrisoare defăimătoare, trimisă la Stockholm de doi scriitori și o scriitoare, toți români. Vom adopta poziția lui Eugen Simion și nu vom scrie numele acestora, deși în cercurile literare sunt foarte bine cunoscute.

Același academician Eugen Simion, de altfel un foarte bun prieten al poetului oltean, rememorează: ,,În 1992 Marin Sorescu ajunsese în faza finală a selecției pentru Premiul Nobel, mai exact fusese reținut de juriu pentru ,,lista mică”, exact cum se întâmplase cu câțiva ani mai înainte cu Nichita Stănescu. Până la urmă, râvnitul premiu i-a ocolit și pe unul, și pe altul. N-a fost să fie. Ca să se împlinească blestemul care spune că noi, românii, suntem norocoşi doar atunci când este vorba de eşecuri. Aici nu ratăm niciodată. ,,Nenorocul românesc”, cum îi zice Cioran, socotind că acesta este cuvântul care ne definește mai bine destinul și specificul”.

Copilul Marin Sorescu

Pe 29 februarie l-am fi putut aniversa pe Marin Sorescu, din păcate nu putem decât să îi aducem un pios omagiu. Poetul a fost și un excelent povestitor pentru copii, iar Paul Cernat făcea referire la această particularitate a creației lui: „Într-o istorie autohtonă a literaturii pentru copii, acest spirit ludic și copilăros ar putea oricând figura cu, să zicem, ,,O aripă și-un picior” (1970), ,,Ocolul infinitului mic pornind de la nimic” (1973), ,,Micii grădinari în minunata lume a plantelor” (1987) și memorabilul ,,Unde fugim de-acasă” – aproape teatru, aproape poeme, aproape povești (1966). Unele sunt ilustrate de autorul însuși (care a fost și un bun artist plastic).”

Pentru a putea înțelege structura sufletească a celui care a fost Marin Sorescu, vă invit să lecturați un text scris în jurnalul său de elev de liceu militar, pe când avea 17 ani și, la Predeal, era departe de tot ce iubea, de universul copilăriei, de căldura maternă, de jocurile frățești:

,,25 noiembrie 1953.

Am primit scrisoare de la mama. Nu e scrisă pe hârtie aurită și n-are savante întorsături de frază. Este scrisă însă de mama cu mâna ei bătătorită de sapă. Literele nu sunt frumoase pentru că aceea care le-a scris demult n-a mai pus mâna pe creion. N-a avut timp, a muncit pentru ca noi, copiii săi, să putem învăța carte, să putem trăi o viață mai bună.

Rândurile nu sunt drepte pentru că și-a pierdut vederea citind nopți întregi lângă leagănul meu sau al altui copil din cei șase. Citea și căuta să se instruiască singură pentru ca noi să nu spunem vreodată că am avut o mamă incultă. Da, scrisoarea nu este scrisă frumos, caligrafic, nu este scrisă pe hârtie aurită și nu are savante întorsături de frază. Este însă cea mai frumoasă scrisoare pe care am primit-o vreodată.”

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor