Home > Cultură > Celebrități > Marius Daniel Popescu, un Istrati al vremurilor noastre
Celebrități Cultură Premium

Marius Daniel Popescu, un Istrati al vremurilor noastre

Marius Daniel Popescu

Pe scriitorul Marius Daniel Popescu l-am întâlnit la Craiova, unde s-a născut în urmă cu 59 de ani, într-o zi de 10 iunie. Ne-am așezat la una dintre mesele unei terase, după ce ne-am îmbrățișat de parcă ne-am mai fi întâlnit de atâtea ori înainte. Doar sunetul tramvaiului ce tăia artera principală a orașului ne-a făcut să tăcem.

Mi-a povestit că, pentru proiectarea liniei de tramvai, cu mulți ani în urmă, casa familiei sale a fost făcută una cu pământul. Altele, la fel de mari și de frumoase, ce se ridicau pe locul actualelor blocuri comuniste, au fost distruse de cutremurul din 1977. Pe Popescu îl descoperisem cu opt ani în urmă, în textele lui Andrei Crăciun și mă fascinase asemănarea dintre viața și literatura lui și povestea lui Panait Istrati.

De la ,,Grupul de la Brașov” la premiul ,,Robert Walser”

Știam că, înainte de revoluție, făcuse parte din lumea tinerilor poeți români, frecventând cenaclurile literare de la Braşov. În Ardeal făcuse parte alături de Alexandru Muşina, Andrei Bodiu, Marius Oprea și Caius Dobrescu, din „Grupul de la Braşov”. După revoluție o poveste de iubire l-a trimis să-și compună poemul vieții în Elveția. În anul 1995 publica un volum de poeme în limba franceză, ,,4 x 4, poeme cu tracţiune integral”, apărut la Editura Antipodes. Citisem că din 2004 era director al unui ziar, ,,Le persil” (,,Pătrunjelul”) şi că deseori ținea cursuri de literatură pentru deținuții dintr-o închisoare din Elveţia.

A scris două romane, direct în franceză, ,,Simfonia lupului” și ,,Culorile rândunicii”, primul fiind publicat de prestigioasa editură ,,José Corti” din Paris. Romanul a avut un fulminant succes și într-un timp scurt s-au epuizat trei tiraje. După ce a cunoscut consacrarea în Elveția, viața lui Marius Daniel Popescu a însemnat o înlănțuire de lansări, turnee, lecturi publice sau întâlniri cu cititorii. A primit premiul ,,Robert Walser” pentru ,,Simfonia lupului”, roman ce va apărea în România mai târziu, tradus din limba țării care l-a adoptat în limba țării sale natale.

Marius Daniel Popescu s-a întors acasă atunci când Editura Humanitas a lansat ,,Simfonia”. În scrisoarea ce însoțea bunul de tipar dat traducerii, scriitorul spunea:

Da, revin acasă, şi mi-e drag şi sunt mândru şi cred că ştiţi foarte bine ce înseamnă să trăieşti în două limbi, în două vieţi!”.

Convins de Andrei Crăciun că acest Panait Istrati al mileniului nostru este un scriitor rar, am ascultat ,,Simfonia lupului”, am pictat în ,,Culorile rândunicii” și, când a ajuns la Craiova, mi l-am făcut prizonier, aproape de linia de cale ferată ce-i transformase casa părintească într-o amară amintire. Două ore am călătorit cu Popescu prin cotloanele trecutului său, am făcut cu el armata în anii comunismului, am recitat cu el poezii la Brașov, am emigrat în Elveția, am lipit afișe pe străzile unui oraș elvețian, am iubit, am divorțat, am iubit iar și am condus autobuzul pe străzile din Lausanne. Știam că Popescu este un fenomen în Elveția, știam și că nu aș fi auzit niciodată despre el dacă nu aș fi fost un devorator al textelor lui Andrei Crăciun. În țara unde un șofer de autobuz este scriitor atât de iubit există fenomenul Popescu, ,,un fel de vrajă care îi cuprinde pe cei care ajung să îl însoțească”.

Marius Daniel Popescu

Eu am fost norocos. Venise la Craiova el să mă cunoască pe mine, în orașul unde nici măcar linia de tramvai proiectată cu zelul proletar al al comuniștilor nu reușise să îi smulgă rădăcinile. M-am lăsat deci purtat de vraja elvețiană și l-am ascultat povestind despre anii lui de copilărie, despre chefurile cu vișinată de la opt ani, despre întâlnirea oltenească de peste ani, la Lausanne, cu unul dintre partenerii de petreceri puerile cu vișinată. Avea masa plină de cărți, le luase pentru prietenii lui de aici, din România, din Oltenia de fapt, mi-a spus că perfectul simplu este un timp literar, că e ,,codul nostru, al oltenilor și de asta e greu de accesat”. Fiecare carte era pregătită pentru cineva anume, zâmbea fiecărei cărți, de parcă nu ar fi văzut cărți, ci fețelor prietenilor din copilăria de la Balș.

Popescu. Viața. Iubirile. Literatura

Mi-a vorbit minute bune despre ziarul lui, ziarul pe care îl conduce de atâția ani în Elveția, ,,Le persil”, mândru de calitatea hârtiei, mândru de textele din ziar, mândru că el scrie, el transportă, el manipulează. M-a orbit lumina din ochii lui când mi-a vorbit despre ,,Pătrunjelul” și mi-am amintit de descrierea lui Panait Istrati în primele pagini ale  romanului lui Kazantzakis, ,,Zorba”. În ridurile de pe fruntea lui Popescu, în buclele ondulate și în verva incredibilă l-am văzut pe primul nostru mare scriitor de limbă franceză, ale cărui opere au fost traduse în română abia după ce a primit căldura cititorului francez.

A iubit mult Popescu și iubește și acum, doar iubirea a fost aceea care i-a scris destinul. A plecat în Elveția după ce i-a furat inima o cetățeancă de acolo, ,,cum să rămân aici fără inimă, am plecat după hoață”. A plecat după hoață și ce putea face un scriitor în Elveția? A intrat în istoria literaturii lor și nu prin premii sau distincții ci prin numărul mare de cititori transformați în adepți ai fenomenului elvețian Popescu.

S-a însurat cu elvețianca la Cozia, ,,am avut eu nebunia asta, s-aduc elvețianca la mânăstire”, iar atunci când a scris epilogul primei căsnicii a scris o poveste nouă cu altă elvețiancă. A doua nuntă a făcut-o acolo, la catolici și, în fața altarului, preotul i-a cerut certificatul de creștin. Nu avea Popescu certificat la el și nici în țară nu avea, nici la Craiova și nici măcar la Balș. A mers Popescu și a ținut lecturi publice peste tot în Elveția, a mers și în Franța dar și în Iran, în România a mers la Pașcani.

Marius Daniel Popescu

Marius Daniel Popescu

Scria Andrei Crăciun în 2014 într-un text în care îl numea ,,Dumnezeu” după ce Marius Daniel Popescu îi mărturisea că ,,în fața lui Dumnezeu și a lui Popescu toți oamenii sunt egali”:

La Slatina, unde a învățat două semestre de școală, nu. Niciodată. Îl consolez – nimeni nu e profet în țara lui. Îl consolez degeaba că nu e afectat.

Popescu nu vrea să fie profet în nicio țară, Popescu vrea să trăiască doar și verbul acesta, ,,a trăi” este rostit de Popescu cum nimeni altcineva nu o mai face. Îmi povestește cum a trăit nunta casierului de la ,,Pătrunjelul” acum mulți ani, era naș, mirele era grec iar mireasa sârboaică. Nunta trebuia trăită și Popescu a pus țiganii români de pe străzile din Lausanne să le cânte nuntașilor două ore, două ore a trăit nașul românește, ca în Balșul unde îl așteaptă mereu primul rocker al orașului, care are acum o cafenea ce-i duce mereu dorul lui Popescu ,,Dumnezeu” din Elveția.

Am vorbit mult cu el, uneori vraja despre care scria Andrei Crăciun mi-l transforma, pe terasa aceea din Craiova, pe autorul ,,Simfoniei lupului” în scriitorul ,,Chirei Chiralina”, îmi venea să-l strig ,,Panait”, îi sorbeam cuvintele și mă îmbătam cu ele, îmi doream să nu scrie Popescu niciodată a sa ,,Spovedanie a unui învins”, îmi doream să opresc timpul și să strig Craiovei, țării întregi că s-a reîncarnat Istrati și a venit acasă, nu la Brăila ci în orașul acesta ce i-a pus casa la pământ pentru a putea trece tramvaiul.

Umbra lui Panait Istrati la Lausanne

Mi-a spus că și-a pregătit odată epitaful și că nu a scris mult, două cuvinte a gândit Popescu: ,,Plecați acasă!” Le pronunță cu voce tare, le repetă și râde, de parcă gândul morții l-ar amuza. Îmi spune că mai e mult până la epitaf și ne îndemână pe toți cei care îl ascultăm să trăim.

Marius Daniel Popescu lucrează la al treilea roman al trilogiei sale, care va începe, de asemenea, cu evocarea unei morți, a unei înmormântări. Este o trilogie biografică, dar scriitorul spune că nu este vorba numai de viața lui, ,,e viața multora în romanele mele”. Mă privește și-mi spune cu un zâmbet incomplet că și acum merge romanul înainte, ,,vorbim și romanul se scrie, ăsta e felul meu de a scrie, observ realitatea”.

Marius Daniel Popescu

Marius Daniel Popescu

L-am îmbrățisat pe Marius Daniel Popescu și am plecat, lăsându-l cu cărțile lui pregătite pentru prietenii ce au rămas în Balșul tinereții lui. Când am ajuns acasă, am luat ,,Simfonia lupului” și am așezat-o între ,,Chira Chiralina” și ,,Ciulinii Bărăganului”, apoi am pus ,,Culorile rândunicii” între ,,Neranțula” și ,,Spovedania unui învins”.

Și din ziua în care Popescu ,,Dumnezeu” a venit la Craiova să ne cunoaștem mi se pare că tramvaiele urcă mai greu calea ferată în zona Pieței Mari din Craiova. Sub șinele acelea se ridică încă, eterne, rădăcinile lui.

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate