Home > Cultură > Nicolae Labiș. Istoria unei scurte vieți de poet
Cultură Premium

Nicolae Labiș. Istoria unei scurte vieți de poet

Nicolae Labiș. Istoria unei scurte vieți de poet

Mălini. Începutul.

În 1935, la 2 decembrie, vine pe lume la Mălini, în județul Baia (azi Suceava) întâiul născut al familiei de învățători Labiș, Ana Profira și Eugen și este botezat Nicolae, deși va fi alintat Nelu. În albumul memorial editat de ,,Viața românească”, tatăl își va aminti primii ani, cei de la Mălini, ai viitorului poet:

Eu și soția mea, tineri învățători, aveam grija a 120 de elevi care au devenit în câțiva ani frații mai mari ai copilului nostru. Nelu a crescut în curtea școlii, împrumutând din sufletul și ghidușiile copiilor cu cu care în zilele calde alerga pe potecile pădurilor sau se scălda în apa de cleștar și stele.

Copilul învață repede să citească, îndeosebi cărți de basme și face dovada unui real talent la desen. Mama sa îi este învățătoare si tot ea este primul cititor al versurilor și scurtelor povestiri scrise de micul învățăcel de clase primare.

Odată cu cântecul mitralierelor ce aducea fiorul războiului mondial, învățătorul Eugen Labiș din Mălini primește ordinul de concentrare. Micul Nelu continuă să scrie, redactează chiar și epistole din partea fetelor pentru iubiții plecați pe front.

Văcarea Muscelului. Refugiul

Profira se refugiază cu ,,copchiluțul” în satul Văcarea din Muscel, după o călătorie riscantă. Un an de zile vor locui aici și perioada va fi evocată în poemul ,,În refugiu”:

,,Am dus-o greu în refugiu. În Muntenia
Foamea ne urmărea cu vedenia
Eu aveam visul plin de aur și slavă
Dar soru-mea era bolnavă.
Copiam cântecele mele cu plumbul pe-o placă
Și le vindeam fetelor la clacă
Să le scrie flăcăilor și să-mi dea mie
Câte o bucată de lipie
Ca să nu mai ceară mama pe datorie.”

După război, seceta lovește cumplit țara noastră. În mai 1945 Eugen Labiș este demobilizat, familia este reunită, în sfârșit, dar la Mălini găsesc casa distrusă, fără uși și fără ferestre, iar ,,noaptea intra vulpea pe fereastră”:

,,La școală am găsit ferestre sparte și mine
Pirul crescuse mai mare cât mine
Șerpii alunecau în salturi grăbite
Printre obuze și cartușe ruginite
(,,După refugiu”)

Oamenii se hrăneau cu pâine de ovăz, apoi, când foametea a mușcat și mai adânc, cu făină de coceni. Din perioada aceea, Gheorghe Tomozei a ascultat următoarea mărturisire a tatălui poetului:

,,Țin minte că în casă n-aveam de nici unelea, era spre seară, când am luat puşca şi am plecat în pădure. L-am luat şi pe Nelu. Era mic şi era înfometat şi însetat, dar (asta o știți și din poezie) nu i-am dat voie să bea din izvorul la care bănuiam că va veni să se adape căprioara … Am tras. Băiatul era îndurerat. Acolo, în pădure, am aprins un foc şi am fript pentru el inima şi rărunchii bietei vietăţi. Nu știu de ce, dar am păstrat glonțul cu care am vânat. Îl am acasă, într-o valiză cu amintiri.”

Micul Nicolae participă la șezători, la conferințe, pleacă apoi, în septembrie 1946, la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni acolo unde, conform spuselor profesorului Aurel George Stino, ,,împrăștia în jurul lui simpatia și interesul, păstrând o modestie plină de rară distincție tinerească.”

Nicoalae Labiș

Nicoalae Labiș

În august 1950, într-o scrisoare trimisă unui bun prieten, mărturișește că și-a strâns toate poemele ,,mai bune” într-un caiet intitulat ,,Cântecul unui adolescent”. Scrisese deja ,,Slove de ziar” și ,,Cărări spre victorie” și în același august al anului 1950 trimisese spre publicare revistei „Viaţa românească” poemul ,,Muntele cântă.”

În luna noiembrie este trimis la Iași, la Consfătuirea Tinerilor Scriitori din Moldova, iar la sfârșitul lucrărilor publică poezia de debut „Fii dârz şi luptă, Nicolae!”, în revista „Iaşul nou”, sub pseudonimul N. Mălin, poezie republicată trei luni mai târziu în ziarul ,,Lupta poporului” din Suceava.

Iași, București. Consacrarea

În anul 1951, obţine premiul I la Concursul național de limba şi literatură română de la Bucureşti. Ajuns în capitală, vizitează redacția revistei ,,Viața Românească” și redactorul acesteia, Mihai Gafița, își va aminti peste ani: ,,Era un copil de munte îmbrăcat cu un cojocel din piele de oaie, alb cu benzi roșcate. Purta și căciulă, avea și tașcă. Nu traistă, ci tașcă, adică un fel de tolbă.”

Constantin Ciopraga îl sfătuiește să părăsească liceul din Fălticeni și să meargă la Iași, urmează sfatul și în anul 1952 se transferă la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Iaşi, unde va conduce cenaclul literar al şcolii. Va absolvi examenul de maturitate cu calificativ maxim la limba română, iar la 15 septembrie 1952, intră, prin examen, la Şcoala de literatură „Mihai Eminescu” din Bucureşti. Va fi aici redactorul revistei „Anii de ucenicie”, o revistă multiplicată manual, însă va publica poezii în mai toate revistele vremii. Printre colegii lui au fost Radu Cosașu, Horia Aramă, Ion Grecea și Gheorghe Tomozei, alături de care a avut norocul de a audia cursuri susținute de Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu sau Tudor Vianu. La balul absolvenților recită impresionant poemul „Vârsta de bronz”.

Nicolae Labiș Student

Se înscrie la Facultatea de Teologie, pe care o părăsește după numai un semestru, dăruindu-se cu totul unei activități literare intense. „Viaţa românească” publică poezia „Moartea căprioarei”, poezie despre care George Călinescu scria:

Chiar dacă n-ar mai fi scris şi alte poezii, „Moartea căprioarei”, singură, este în măsură să fixeze numele lui Labiş, în conştiinţa generaţiilor tinere, ca un mare poet.

În 1955 începe tipărirea ,,Rapsodiei pădurii”, apărută deja în ,,Viața românească” și ,,Iașul literar”, apoi îi apare ciclul de ,,Sadoveniene” și poemul ,,Primele iubiri” în ,,Gazeta literară”.

Îl cunoaște pe marele Arghezi în 1956, anul în care participă la Conferinţa tinerilor scriitori şi publică primul său volum, „Puiul de cerb”, urmat, la scurtă vreme, de volumul „Primele iubiri” ambele apărute la Editura Tineretului. După publicarea acestor lucrări, va deveni membru al Uniunii Scriitorilor.

Merge în vacanță la Mălini, locul copilăriei și este uimit de productivitatea acestei perioade, scrie febril pagini întregi și la finalul concediului are deja material pentru un volum de versuri căruia îi alege și titlul, unul pragmatic: ,,Lupta cu inerția”. Din nefericire, în mod absolut incredibil, volumul scris de tânărul poet de nici 21 de ani va apărea, nu peste multă vreme, postum.

Cu excepția ,,Morții căprioarei”, Nicolae Labiș a scris între 20 și 21 de ani aproape toate piesele de bază ale operei sale: ,,Meșterul”, ,,Cozma Răcoare”, ,,Miorița”, ,,Dracul Șchiop”, ,,Sunt spiritul adâncurilor”, ,,Baladă”, ,,Marină”, ,,Albatrosul ucis”.

Un tramvai numit „pasărea cu clonț de rubin”. Sfârșitul.

În 1956, la 2 decembrie, sărbătorește împlinirea vârstei de 21 de ani prin recitarea unor poezii în cercul său de prieteni. Peste o săptămână, în noaptea de 9 spre 10 decembrie, este victima unui absurd și groaznic accident de tramvai, în staţia din vecinătatea Spitalului Colţea.

La 21 decembrie este pe patul spitalului Central din București, cu nevoie permanentă de oxigen, strigă prietenului Aurel Covaci că ,,e al naibii de frumos să trăieşti”. Când ajunsese la spital, la urgențe, primise diagnosticul acesta: „traumatism al coloanei vertebrale şi paraplegie”.

Nicolae Labis

Labiş înțelegea, simțea că va muri, că ,,soarta” sau o mână a destinului îl împinsese spre linia tramvaiului de la Colţea. Era unul dintre cei mai incomozi poeţi ai generaţiei sale și vocea sa poetică tindea să devină una supremă.

Povestea nopții în care firul vieții poetului s-a rupt este și azi una învăluită în aburii unui mister. Scena poveștii ar fi restaurantul Capşa, unul dintre personaje balerină rusoaică, putem adăuga și aburii alcoolului, întunericul, poate și o misterioasă mână criminală, o linie de tramvai și ca decor general centrul Bucureştiului de acum 70 de ani.

Imre Portik a fost unul dintre prietenii care au fost la spital pentru a-l vizita pe Labiș în ultimele zile de viață ale acestuia. A scris apoi un volum de memorii în care a descris ultima lor întâlnire.

„Cum a dat nenorocirea asta peste capul tău?…Ai fost beat?” a fost întrebarea lui Imre pentru Nicolae Labiș, iar răspunsul a venit ferm:

Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut în după-amiaza şi în seara aceea, dar nici măcar ameţit n-am fost. Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva. Nu ştiu cine a fost. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu braţele ridicate, pe grătarul între vagoane. Încleştasem degetele mâinilor de o bară a grătarului, dar încet, încet alunecam tot mai jos, iar picioarele tot mai mult ajungeau sub vagonul-remorcă. În timp ce eram târât aşa, am simţit câteva lovituri puternice ale vagonului din urmă în spate. (…) Am aşteptat în loc până când motorul a ajuns în dreptul meu cu viteză redusă, însă văzând că va depăşi capătul zonei de refugiu, am pornit în urma lui, dar n-am reuşit să fac nici doi paşi, când m-am trezit împins din spate spre grătar. Nu aveam intenţia să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd întâi în ce tramvai şi în ce vagon se urcă ea.

Și ,,Ea” este elementul care a scris, poate involuntar, scenariul întregii nopți. Este vorba despre balerina Maria Polevoi, care avea la rândul ei să sfârșească tragic, peste 22 de ani luându-și viața cu o supradoză de somnifere în garsoniera ei de pe Calea Călăraşi. Tot aici, în această garsonieră, trebuia să ajungă și Labiș în noaptea aceea, pentru ea plecase de la Capșa poetul. Nu știm dacă fusese invitat sau hotărăse să meargă pe urmele balerinei ce îi furase mintea, poate și inima. Peste trei zile, de Crăciun, când poetul era deja mort, Maria Polevoi declara simplu, rece, că tot ceea ce s-a întâmplat pe refugiul stației de tramvai de la Colţea a fost un accident.

Înainte de a muri, Nicolae Labiș reușește să îi dicteze bunului său prieten Aurel Covaci poezia „Pasărea cu clonţ de rubin”:

Pasărea clonț de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mîngîi.
M-a strivit.
Pasărea cu clonţ de rubin,
Iar mîine
Puii păsării cu clonţ de rubin,
Ciungulind prin ţărină,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiş
Care va rămîne o amintire frumoasă”…

Moare la 22 decembrie 1956, la doar 21 de ani, este înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti. Înainte de înhumare, se ține o adunare de doliu la Casa Scriitorilor, poetul este evocat de Eugen Jebeleanu și Gheorghe Tomozei, cortegiul funerar străbate capitala și, ajuns la Bellu, face un ocol pentru câteva minute în fața mormântului lui Mihai Eminescu.

Pleca pentru totdeauna, atât de tânăr, poetul Nicolae Labiș, cel despre care Tudor Vianu avea să scrie:

,,Clonțul de fier al pasărei de pradă, acel care împinge și sfâșie, este un simbol. Când i-a simțit ascuțișul și trupul, s-a desfăcut din legături, a glumit ca un nou Villon. A dictat aceste versuri pe patul de suferință, în puținele zile pe care le-a mai trăit, printr-un miracol inexplicabil. A mai zâmbit o dată, sarcastic și melancolic, întocmai ca vechii cavaleri, ca Mercutio al lui Shakespeare, căzut fără noimă.”

Tot la moartea poetului, Geo Bogza spunea:

Am sentimentul, am certitudinea, deznădejdea şi revolta că înNicolae Labiş destinul a strivit pe cel ce ar fi putut fi marele poet al generaţiei sale.”

Ulterior decesului, între 1962 și 1985 au apărut doisprezece ediții Labiș, o dreaptă și firească recuperare a manuscriselor sale.

Speculațiile privind asasinarea sa au rămas legende neacoperite de vreo dovadă. Dacă inițial Nicolae Labiș a fost devotat regimului comunist și apoi şi-a reevaluat atitudinea, iar pentru această schimbare nu ar fi fost iertată, nu există totuși nicio probă care să ateste că ar fi fost o victimă a represiunii comuniste.

În cartea „Timpul asasinilor. Documente şi mărturii despre viaţa, moartea şi transfigurarea lui Nicolae Labiş”, scrisă de Cezar Ivănescu şi Stela Covaci se vehiculează ipoteza conform căreia Gheorghe Gheorghiu-Dej era decis să evite o mişcare revoluționară similară cu cea din Budapesta anului 1956 şi asasinarea poetului ar fi fost un act de demonstrație de forță, un exemplu dat eventualilor conspiraționiști.

Astăzi, putem vizita, în centrul satului Mălini, Casa Memorială „Nicolae Labiş”, fosta locuinţă a familiei de învăţători Profira şi Eugen Labiş, casa și grădina unde a trăit un timp din meteorica sa viaţă Nicolae Labiş.
Expoziţia memorială, desfăşurată în patru odăi, reconstituie în mod absolut emoționant, datorită obiectelor autentice (mobilier, cărţi şi caiete, un clopoţel cu „sunet argintiu“, o galenă cu care poetul păstra contactul cu știrile lumii, documente, fotografii) mediul în care a copilărit și mai apoi a creat genialul poet a cărui lumină s-a stins atât de repede.

Trec toamne după toamne mereu de atunci, s-a stins, tot într-o zi de decembrie și Nichita, rămânem cu versurile lui Labiș și cu vorbele lui Stănescu:

,,A venit toamna și iar mi se face dor de cristalinul cântec al neuitatului nostru Nicolae Labiș. A venit din nou toamna și în gânduri tresare un braț cu un steag fluturând deasupra luptei împotriva inerției. Cal alb călcând neiubirea-n potcoave. Vultur smulgând din clonț crivățul din aerul rece.” (Nichita Stănescu, ,,Amintiri din prezent”).

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate