Remus Radina. O viață, o luptă, un testament

În mai 2012 a fost înmormântat la Paris, în cimitirul Montmartre, un român. Avea 88 de ani, își pregătise acolo, departe de țara lui, locul de veci. Ultimele zile și le petrecuse în capitala Franței, vizitat, ajutat mereu de un prieten cu medicamente și alimente. Pe 7 mai a închis ochii pentru totdeauna și bătrânii foști disidenți români care au mers la înhumarea lui au așezat flori lângă o piatră de mormânt pe care decedatul ceruse să fie scris doar atât: „Remus Radina, Român”.

Ce nu știau parizienii care treceau prin Montmartre în clipele acelea era că bătrânul coborât în pământ francez nu era unul dintre sutele de mii de oarecare emigranți, era un erou, necunoscut, dar un erou adevărat, alături de prietenul său de o viață, Cicerone Ionițoiu, luptând până în ultima clipă împotriva comunismului ce sufocase timp de aproape o jumătate de secol România. Amândoi fuseseră trecuți de Cortina de Fier chiar de președintele Giscand D Estaing, care, în urma unor vizite în România, îl convinsese pe Ceaușescu să aprobe această mutare, forțat fiind și de semnăturile date pe Acordurile de la Helsinki. Era felul în care dictatorul încerca să demonstreze că respectă drepturile omului, de fapt aceste ,,eliberări” fiind făcute și în schimbul unor avantaje economice.

Remus Radina ajunge astfel la Paris pentru două luni în care trebuie să își rezolve unele probleme medicale, groaznice sechele ale celor zece ani de temniță, de bătăi și torturi oribile. Radina, ajuns într-un mediu cu care știe că nu se va întâlni prea des, așterne pe 150 de pagini o mărturie senzațională, cutremurătoare, de fapt o autobiografie pe care o intitulează sugestiv ,,Testamentul din morgă”.

Lectura volumului este dureroasă, Radina a scris repede, fapte și versuri, aforisme și amintiri. Cartea a ajuns un adevărat bestseller al disidenței românești. Marele dramaturg român Eugen Ionescu, oltean și el, îl numește pe autor unul dintre ,,eroii şi sfinţii epocii noastre”, prefațând volumul: ,,Un martir voluntar, care nu renunţă nici la credinţa sa, nici la ceea ce îi dictează conştiinţa.  Mă înclin înaintea curajului lui Remus Radina şi-l invidiez de a fi îndrăznit totul.”

Începuturi. Jurământul militar. Demisia de onoare

Remus Radina a venit pe lume pe 9 aprilie 1924 la Segarcea, un mic oraș situate nu departe de Craiova, capitala Olteniei. A studiat șase ani la Colegiul Național ,,Carol I” din Craiova, apoi a urmat cursurile prestigiosului Liceu Militar ,,D.A. Sturdza” din același oraș. Urmându-și vocația, continuă firesc asensiunea cu Școala Militară de Cavalerie de la Târgoviște. Iubește cu toată ființa instituția armatei, iar jurământul făcut țării și regelui este sfânt pentru tânărul ofițer. Schimbările politice aduse în viața societății române după cel de-al doilea război mondial îi schimbă total viața.

În 1946 sublocotenentul Radina demisionează, realizând că entitățile pentru care juraseră nu mai existau, nu jurase niciodată credință unui partid comunist. Pe 21 octombrie, la Câmpulung Moldovenesc, garnizoana unde activa,  ofițerii politruci din Divizia „Tudor Vladimirescu” organizează un miting în care cereau camarazilor să devină membri de partid. Radina i-a raportat colonelului Ionescu, ofițerul care conducea manifestația:

„Domnule colonel, eu nu sunt de acord cu principiile de care este călăuzit guvernul Petre Groza şi prin urmare, nu mai înţeleg să rămân în armată.”

Merge mai departe și înaintează un raport scris: ,,Am onoarea a vă ruga să binevoiţi a aproba îndepărtarea subsemnatului din cadrele active ale armatei, deoarece nu pot accepta principiile de care este călăuzit guvernul ,,de largă concentrare” democratică dr. Petru Groza. Acesta fiind un guvern împletit pe osatura oprimării libertăţii poporului român, vă rog stăruitor să binevoiţi a-mi da aviz favorabil, întrucât prefer să dezbrac această haină, pe care am slujit-o cu dragostea fanatică a omului conştient că-şi iubeşte într-adevăr poporul său, decât să o port umilită, sub pecetea abdicării de la marile lupte întreprinse pentru salvarea patriei.”

Drepturile omului, farul ce luminează viața fostului ofițer al Armatei Regale

Rămas şomer,  muncește și nicio muncă nu e considerată înjositoare, se epuizează fizic pentru a se întreţine la facultatea de Drept, unde urmează cursurile de drept internaţional, pentru a-şi putea apăra libertatea individual. În 1949 trece granița ilegal în Iugoslavia, țară pe care o credea mai liberă decât România, dar este închis într-un lagăr de muncă forţată, apoi predat Securităţii române.  Este condamnat la cinci ani de închisoare, protestează des, făcând, pe „șantierul morţii” de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, numeroase greve (greva foamei, greva setei, apoi greva tăcerii) și toate declanșate nu pentru el, ci pentru camarazii lui bolnavi, torturați, înfometaţi.

Securitatea încearcă să îl hrănească forțat, fără succes. Radina se baricadează în propria celulă până la sosirea unei comisii a Procuraturii care vine să constate situaţia şi să ia măsuri pentru îmbunătăţirea traiului deținuților. Eliberat, întocmește în toamna lui 1956 un memoriu prin care cere eliberarea tuturor deţinuţilor politici din România şi retragerea trupelor sovietice din Ungaria. La 10 decembrie 1956, zi care marca „Ziua Internaţională a Drepturilor Omului”, depune de unul singur memoriul respectiv la Ambasada Americană din Bucureşti.

La ieşirea din instituție este urmărit, nu poate fi însă arestat, dar urmărirea îl determină să încerce din nou exilul în Iugoslavia, în anii aceia singura poartă posibilă a românilor către Occident. Este prins și din nou arestat, imediat ce calcă pe pământul Serbiei, şi ajunge din nou în pivnițele Securităţii.

Anii de teroare

Este anchetat la Timișoara și pe parcursul anchetei este torturat, umilit de un ofițer, căruia îi ține practic un curs de drepturile omului, redând paragrafe din Declaraţia de Independenţă americană şi articole din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului promovată în 1948 de Organizaţia Naţiunilor Unite.

Procesul verbal al acestei anchete a fost descoperit în arhivele fostei Securități. Primește o nouă condamnare, extrem de grea, zece ani și începe un abominabil periplu al închisorilor, începând iarăși o nouă serie de greve. La Gherla, mişcarea sa se transform într-o grevă generală cu sute de participanţi.

Din ziua aceea, 14 iunie 1958, Remus Radina devine un simbol al deținuților politici. Tortura intră în rutina lui, carcera de asemenea, suferința devine modul lui de viață. Securiștii sunt înfiorați de rezistența lui, de lejeritatea cu care pare a privi moartea. Ieşirea din închisoare nu înseamnă însă libertate, deoarece este urmărit, șantajat, amenințat iar teroarea securiștilor îi fac din viață un coșmar cu program clar.  Eliberat în 1960 cu primul lot de mari invalizi supravieţuitori ai regimului de exterminare comunist, Remus Radina petrece  patru ani în spitalele din Bucureşti, încercând să i se stabilizeze bolile, fără prea mare succes.

Parisul. O altfel de luptă.

În 1978 reuşeşte să ajungă în Franţa pentru investigații de specialitate, dar mai ales ca „să arunce o rază de lumină asupra uneia dintre cele mai întunecate perioade din istoria României, pentru ca generaţiile viitoare să vadă ce se poate întâmpla când o ţară îşi pierde independenţa.”

Odată ajuns în exilul parizian, Remus Radina și-a programat mintea și sufletul în ideea luptei pentru aceleași idealuri. S-a dedicat îngrijirii cimitirului de la Soultzmatt din Alsacia, unde în primul război mondial au fost înmormântaţi 678 de militari români, a creat la Paris mormântul eroului anticomunist din exil, a luptat pe calea undelor pentru promovarea prin postul de radio „Europa Liberă” a unui proiect de lege pentru eliberarea deţinuţilor politici din ţară, putând să se preocupe și de îmbunătățirea situației medicale extreme de grave.

Sublocotenentul Remus Radina și-a trăit legenda personală și după plecarea lui ne-a lăsat un testament, ,,Testamentul din morgă”, o carte pe care ar trebui să o citească orice român, o carte despre care Eugen Ionescu scria:

 ,,Nu este o carte literară. Literatura şi stilul frumos sunt pentru timpuri­le fericite. Cartea lui Remus Radina este o carte mare pe care puriştii o vor găsi simplă, uneori, dar care este o mare mărturie, încă una, vibrantă, simplă pe bună dreptate şi din fericire, adevărată, înalt şi brav ome­nească, care răscumpără josniciile noastre, slăbiciunile noastre: cine îşi pierde viaţa, o va câştiga; cine crede că o câştigă, o va pierde. Remus a câştigat-o. De fiecare dată când mă găsesc în faţa unui astfel de document, mă întreb cu îndoială şi îngrijorare: eu însumi, într-o situaţie asemănătoare, aş rezista?”

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor