Scurtă poveste despre fericire – un om al străzii și Domnica Trop

Un bătrân, un cântec, un zâmbet…

De două zile un bătrân ce pare rupt din filmul biblic al lui Zeffirelli își petrece diminețile în spatele blocului meu. Are părul și barba albe, stă pe bordură și atunci când cineva aruncă gunoiul în tomberon se ridică și, după ce rămâne singur, caută. Pe bordură are mereu un bidon de bere și un radio portabil, ascultă mereu muzică populară și mereu pare fericit. Ieri m-am uitat în ochii lui și mi-a zâmbit, radioul era dat mai tare ca de obicei. A ridicat un deget în sus și mi-a făcut cu ochiul, să ascult și eu cântecul lui. Am ascultat și mi-am dat seama că știu bine și vocea și versurile. M-am bucurat și m-am gândit ce minune este viața, dacă Domnica Trop, declarată de UNESCO „tezaur uman viu”, dar săracă lipită poate desena un așa zâmbet pe fața unui bătrân fără casă, căutător în gunoaiele oamenilor ce nu mai pot fi așa fericiți ca el, deși au totul.

Domnica din Izverna

Domnica trăiește încă la Izverna, în munţii Mehedinţiului, va împlini 84 de ani în iunie și sufletul alb ca zăpezile ce veneau demult peste satul ei. Niciun regim politic, nicio tentație, nimic nu a putut-o smulge din Izverna, deși era tânără când a dat cu piciorul gloriei și siguranței financiare. Domnica nu știe și nu a știut niciodată carte, cântecul s-a lipit de ea când mergea, micuță, cu oile și caprele pe văile munților, pe dealurile din jurul Izvernei. Într-unul dintre puținele ei interviuri își amintea:

„Lupul venea când voia el, eu nu ştiam când venea. Păzeam caprele şi eram lângă ele şi atunci venea. Când le dădeam drumul singure, atunci nu venea niciun lup. Auzeam capra cum ţipa în gura lupului, mă duceam şi vedeam lupul şi dădeam cu bolovani după el ca să lase capra.”

Tot mică era când un pădurar i-a spus tatălui său că, atunci când duce caprele pe „Cornet“, o zonă interzisă pentru pășunat, cântă atât de tare încât atrage atenția celor din administraţia satului: „Măi, Constantine, să-i spui Domnicăi să nu se mai ducă cu caprele pe Cornet sau dacă se duce, să nu mai cânte, că o aud cei de la Sfat.”

În 1957, Domnica avea 19 ani, era frumoasă ca florile de pe pășunile Izvernei și cânta deja la concursurile și festivalurile din Mehedinți. Mergea și la nunți, deși nu avea un repertoriu propriu, cânta, cum frumos spune ea, „la spinarea omului“:

„Eu nu ştiu carte, mumo, dar cântecele le făceam pe loc, mă duceam la nunţi, unde cântam la spinarea omului. Îmi venea cântecul să-l cânt atunci, pe loc, nu era învăţat, potriveam vorbele”.

Târziu, după ce secolele au predat ștafeta, un om al vremurilor noi, kinetoterapeut ce își făcea singur terapie cu minunatul nostru melos popular, pe numele lui Dan Alexoae, s-a înhămat la o muncă titanică și a răzbătut prin hățișurile birocrației, aducând o lumină asupra Izvernei: Domnica Trop a primit titlul de „tezaur uman viu“ din partea UNESCO și după această reușită, severineanul a spus că a făcut efortul acesta pentru că muzica femeii este emoțională. Pentru a rămâne în aria sa profesională, Dan Alexoae a declarat cu siguranță profesională că poezia din cântecele Domnicăi activează chiar zone vindecătoare, conferindu-i efecte terapeutice:

„Domnica Trop potrivea cântecele în funcţie de omul din faţa sa, după ce-i citea firea, practicând, de fapt, asemeni vindecătorilor din vechime, o terapie specifică strămoşilor noştri, de vindecare mai întâi a sufletului. Faptul că nu a fost ştiutoare de carte a fost pentru ea ca o salvare, sufletul i-a rămas pur, imaculat. Frumuseţea dumneaei este atât de contagioasă, atât de minunată şi nu numai că ne bucură, dar stârneşte în noi acei centri ai regenerării. Neamul nostru nu va pieri atât timp cât vom avea astfel de oameni între noi şi merită toată preţuirea noastră”.

Domnica și Bucureștiul

Ion Dolănescu și Maria Ciobanu cântă în 1973 la Izverna, decoperă nestemata în timpul unui concert, pleacă apoi la București și trimit o mașină după femeia ce nu părăsise niciodată Izverna.

„A venit o Dacie după mine. Am luat şi fata şi ne-am dus la Ion Dolănescu acasă. El nici nu era acasă, m-a primit mama lui, până a venit el. Pe urmă m-a luat la Radio, pentru înregistrări. Am stat şapte zile la el acasă“ spunea Domnica în interviul acordat acum deja mulți ani ziarului Adevărul.

O cunoaște atunci și pe Marioara Murărescu, care o introduce pentru prima dată într-un studio de televiziune. Inițial Domnica refuză, ea nu plecase niciodată singură de acasă, Dolănescu trimisese o mașină după ea. Vine însă în București și atunci când coboară în Gara de Nord, îmbrăcată în costum popular, Marioara o îmbrățișează cu drag.

I se propune să rămână la București, aproape de Electrecord, de televiziune și de scenele mari, dar nu poate părăsi Izverna ei. A rămas toată viața acolo, aproape de pășunile unde cânta în copilărie, credincioasă soțului ales încă din adolescență și celor trei fete. În 2015 pensia ei era 270 de lei și nu era chemată prea des la sărbătorile organizate de primăriile din zonă. Domnica a cântat toată viața doar ce i-a dictat sufletul, „la spinarea omului”, are foarte puține discuri și acelea au fost înregistrate la insistențele Marioarei Murărescu și a altor mari folcloriști. Cântecele ei, „Sara când răsare luna”, „Mărie, Mărie”, „S-o legat, neică, legat“, „Ursitoare, ursitoare”, „Fire-al naibului de dor”, „Şarpe, şarpe din dudău” sunt azi cântate de mulți interpreți, dar nimeni nu le poate interpreta cum a făcut-o ciobănița din Izverna.

Dacă învățătorul Vasile Căpăstraru nu ar fi prezentat-o în 1973 Mariei Ciobanu și lui Ion Dolănescu, probabil nu ar fi ascultat senzaționala ei muzică decât locuitorii Izvernei.

Domnica și moștenirea ei: fericirea

În prima zi a anului 2017 am citit pe mantzy.ro, blogul scriitorului Andrei Manțog, o poveste senzațională. Andrei mersese acasă, în Oltenia, cum mereu face de sărbători și bunica lui i-a povestit despre Domnica Trop. Redau câteva pasaje din emoționantele rânduri:

„Vezi tu, la noi în zonă nu erau țigani”, își începe povestea bunică-mea. Și da, era de rău. Voia să spună că nu prea avea cine să cânte frumos. Și atunci a apărut Domnica Trop. Domnica mergea cu doi instrumentiști după ea zeci de kilometri, pe jos, ca să le cânte oamenilor din Mehedinți. Cobora din munții Izvernei și bătea toate dealurile județului, deși la cum cântă mai firesc ar fi fost ca dealurile să vină la ea s-o asculte. Lumea o primea în casă, o asculta și plângea. Fix cum am plâns la șase ochi eu, taică-miu și bunică-mea ascultându-i doinele, aseară, adunați în jurul laptopului, în timp ce restul familiei era cu gătitul. Apropo de deal, dacă ascultați toate cântecele Domnicăi Trop pe care le găsiți pe YouTube, o să găsiți des motivul dealului pe-acolo. Bașca niște versuri fenomenale, ca „nu știu, dealu’ s-a lungit / Ori eu am îmbătrânit”, aluzie la faptul că îi e tot mai greu să coboare și să urce dealul ca să ajungă, cine știe?, ori la neica, ori la oamenii cărora le cânta”.

Zilele acestea un om al străzii, bătrân și frumos ca personajele biblice din celebrul film al lui Zeffirelli rulat de fiecare Paște la televizor, mi-a făcut cu ochiul de lângă tomberoanele din spatele blocului meu. A ridicat un deget și mi-a sugerat să ascult cu el cântecul ce se ridica dintre gunoaie. L-am ascultat, i-am zâmbit și eu, am fost și eu câteva secunde fericit ca el și m-am gândit că acel kinetoterapeut care a luptat ca Domnica din Izverna să fie ,,tezaur uman viu” avea dreptate: muzica ei este terapie. L-am lăsat acolo pe bătrân și am plecat spre blocul meu, în timp ce în spatele meu se pierdea încet vocea Domnicăi, dublată de a bătrânului om al străzii:

„S-o legat de noi un drag
Ca fasolea pe arac.
Dar noi n-am avut noroc
Să fim amândoi pe-un loc.”

Când am ajuns în casă, am stins televizorul de pe ecranul căruia oameni nefericiți vorbeau despre facturi, război și virus și am căutat textul vechi de cinci ani pe blogul lui Andrei Manțog. Ultimul paragraf era un testament al Domnicăi Trop:

„Eu nu am pretenție să fiu plătită, pentru că înăuntrul meu sute de cântece îmi sunt zestre. Ar trebui ca cineva să se gândească și să le salveze. Eu mor mâine-poimâine și, altfel, ele vor pieri odată cu mine.”

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor