Home > Cultură > Istorie > Scurta viață a Iuliei Hașdeu (povestea din epistole)

Scurta viață a Iuliei Hașdeu (povestea din epistole)

24 aprilie 2022, 21:00

Începuturi. București, Brașov

În 1876 Bogdan Petriceicu Hașdeu conducea deja Arhivele Statului, era, probabil, cel mai erudit român al vremurilor, făcea parte din Consiliul Național al Instrucţiunii Publice și era membru al Academiei Române.
Urmaș al lui Petriceicu-Vodă, având deci ascendență princiară, om cu o elocință extraordinară, pasionat de filologie și istorie, gazetarul ironic, cu verb tăios era invidiat de numeroși oameni, unii dintre ei chiar din cercurile sale.

Toate eforturile sale aveau drept scop asigurarea unui trai corespunzător, decent, soției și unicului copil, Iulia. Între Arhive, Universitate și publicația ,,Columna lui Traian”, familia era universul lui. Locuiau chiar în incinta mânăstirii Mihai-Vodă, locație care asigura și sediul Arhivelor, iar zilele le erau minuni înconjurate de verdeață și cântec de păsări. Povestea Iuliei Hașdeu, a extraordinarelor ei performanțe școlare, intelectuale, a castelului de la Câmpina este deja foarte cunoscută.

Propun azi, pe baza corespondenței dintre fiică și tată, să descoperim și alte mistere, fapte inedite care compun povestea lor, să scoatem de sub umbră unele aspecte ce merită atenția noastră. Iulia pleacă la Paris, la studii dar nu avem siguranța faptului că și-ar fi dorit acest lucru. Într-o zi vine pe adresa mânăstirii o scrisoare anonimă, prin care doamna Hașdeu este informată de infidelitatea domnului Bogdan Petriceicu. Nu știm dacă vestea este însoțită și de vreo dovadă clară, știm însă că femeia reacționează dur, făcându-și bagajele, luând-o pe Iulia și plecând la Brașov. Era luna iulie a anului 1881.

Hașdeu rămâne singur, șocat de întreaga poveste pe care o declară ,,unealta unui mișel necunoscut” ce îl urmărea ,,de un an de zile”. Îi scrie soției o scrisoare în care încearcă să o sensibilizeze, rugând-o să nu îl compromită, pe el și căsnicia lor de optsprezece ani:

,,În loc de a crede anonimilor și pseudonimilor, urmărește-mă sau pune pe alții să mă urmărească și atunci te vei convinge„

Doamna Hașdeu este de neclintit, hotărăște să plece la Paris, după ce va primi banii de la soțul adulterin. Fata lor, Iulia, alintată Lilica, nu știe dacă este o idee bună exilul la Paris, este între mamă și tată și îi scrie celui din urmă la 28 iulie 1881:

,,Mai întâi nu mă pot despărți nici de dumneata, nici de dumneaei. Al doilea nu vreau să fac liceul acolo, fiindcă este cu totul altă metodă și programa este alta. Scrie-mi, te rog, cât de iute, ce să fac, să plec ori să rămân singură în Brașov?”

Tatăl răspunde și începe astfel o intensă corespondență cu Iulia, sperând că scrisorile vor fi citite și de mamă și va fi îmbunată.

Parisul. Logodna cu studiul

Doamna Hașdeu însă nu poate fi nicicum răzgândită și va pleca, alături de fiică, în capitala Franței. Ce nu este clar nici acum și nu a fost nici la vremea întâmplărilor este de ce nu a mers deloc Hașdeu la Brașov pentru a încerca, personal și nu prin intermediul epistolelor, o refacere a familiei.
O altă dilemă este aceea a motivației studiilor pariziene ale Iuliei Hașdeu: a mers mama ei la Paris din dorința de a-i asigura o altfel de educație sau a fost doar o răzbunare cumplită împotriva soțului despre care credea că a trădat-o?

La Paris, încearcă să o înscrie pe fată la o școală de băieți, lucru imposibil în Franța, este înscrisă, finalmente, la Colegiul ,,Sévigné”, iar prima lor adresă este strada Tournon, numărul 9. Aici, la această adresă, ajunge prima scrisoare a tatălui nimicit de dor:

,,Scrie-mi neapărat în fiecare săptămână căci îndată ce trec șapte zile fără nici o noutate de la voi mă apucă și mă turmentă demonul incertitudinii.„

Hașdeu este singur la București și, pe lângă activitățile profesionale, este nevoit să le preia și pe cele lăsate vacante de soție, cele casnice. Muncește mult și o face numai cu gândul la Iulia, pe care o încurajează mereu, în scrisori pasionale, dese, în care îi amintește: ,,ești româncă, ești fata lui Hașdeu!”. Trimite bani spre Paris prin bancherul Halfon, este în permanență racordat la trăirile fetei.

După șase luni de la despărțire, familia se reunește la Paris pentru câteva zile. Ajunsese înaintea lui măsuța de scris atât de dorită de Iulia, prin eforturile părinților primește și un pian. Hașdeu vede cât de greu se descurcă soția și fiica din punct de vedere financiar, fiind nevoite să dea anunț în ziar că pot lua în chirie cu pensiune completă câteva studente românce.

Corespondența dintre Hașdeu și fiica lui este deosebit de importantă prin valoarea sa documentară, reliefând și aspecte ce țin de părerile personale ale marelui erudit. Îi scrie, de pildă, Iuliei la 22 iunie 1882 că a fost decorat, devenind Mare Comandor al Coroanei României, că ,,toate decorațiile sunt secăture”, deși o așteaptă pe următoarea mai prețioasă, aceea de Mare Ofițer.

În Franța, Iulia se meditează particular cu profesori de latină, de greacă, chiar și de două ori pe săptămână, lunar are șase lecții de pian, săptămânal o oră de canto. Este un motiv de dispută în familie, Hașdeu scriindu-le că ,,sunt prea multe” și nu, nu de bani și de eventuala risipă a lor era vorba ci de ,,a nu se abuza de forțele încă prea fragede” ale fetei.

Încearcă să obțină din partea statului român o bursă de studii pentru Iulia, Lilica lui dragă din îndepărtatul Paris și în martie 1883 încheie astfel o scrisoare: ,,bursa Lilicăi s-a votat: 2400 lei.”

Tablou Iulia Hasdeu

Vești minunate pentru un copil minune, remarcat și de administratorul Colegiului Franței, Pierre-Èmile Levasseur, în timpul unei inspecții la o oră de istorie. Peste numai o lună, Bogdan Petriceicu Hașdeu termină de citit o scrisoare de la Iulia, pune hârtia frumos scrisă pe birou și privește gânditor pe fereastră. Pe 24 aprilie 1883, Lilica scrisese:

,,Am avut dureri de cap. Am tușit. A venit doctorul.”

Prins în nebunia unei campanii electorale, în vremea aceea candidând pentru un post de deputat din partea Partidului Național Liberal într-un colegiu din Craiova, nu ia în serios afecțiunea copilei. După finalul campaniei însă, temerile revin. Le scrie fetelor de la Paris pe 15 mai 1883: ,,Am căzut, dar strălucit, încât s-au speriat și dușmanii mei. Mi-au lipsit 50 de voturi. Durerile de cap ale Lilicuței mă îngrijesc grozav. Să nu lucreze peste măsură: are timp destul în viitor!”

Iulia era plecată deja de doi ani din România când începe să facă băi de sulf, să ia pilule de fier și să facă plimbări în Bois de Boulogne, la recomandarea medicului, în timp ce dorul de casă și de prieteni îi uscau și sufletul. Îi scrie tatălui: ,,Mă doare capul. Sunt câteodată foarte obosită și am o stare de vlăguire extremă.”

Visează la București și la revederea cu ce a lăsat în urmă, dar pe 4 octombrie reîncepe cursurile la Colegiul ,,Sévigné”, condus de Mathilde Salomon pe care i-o descrie tatălui, într-o epistolă, ca fiind o ,,persoană distinsă, dar severă,.chiar rea.” Iulia își uimește profesorii, colegii, directorul instituției.

Moare Vasile Boerescu, cel care cu trei ani în urmă îi înmânase premiul la Colegiul Sf. Sava și mama ei îi spune că le aduce ghinion tuturor celor care au premiat-o. Într-o scrisoare, Iulia se destăinuie tatălui: ,,În ce mă privește, cred că port ghinion doar ftizicilor.”

Acum, când știm deznodământul scurtei sale vieți, observația ei este atât de amară..Privind în urmă și beneficiind azi de evoluția medicinii, putem trage o concluzie: deși semnele bolii Iuliei Hașdeu au fost prezente constant și declarate, în scris, permanent, tatălui, acestea nu au fost luate în calcul ca fiind simptome ale ftiziei ci ale unei banale bronșite.

În februarie 1884 este încântătoare la balul organizat de colegiu, purtând costumul popular al mamei sale. Imediat își informează tatăl, pe 8 martie, că nu va mai merge la Colegiu:

,,Tot câștigul meu este o durere de cap nebună, însoțită de tuse și de durere în inimă.”
Rezistă insistențelor directorului Salomon și nici profesorul ei de matematică, Simonet, nu o poate întoarce în clasa ei de la Colegiul ,,Sévigné”. Iulia începe să se mediteze pentru bacalaureat în particular, în același timp trimițând tatălui în România tablouri ce aveau un oarecare succes la București. Savantul o roagă să nu răpească din timpul alocat pregătirii examenului maturității pentru noua pasiune, desenul: ,,Dar lucrul principal e bacalaureatul și iarăși bacalaureatul.„

În vara anului 1884 nu mai este nevoie de scrisori și timbre, pentru că familia se întregește la Dijon, unde vizitează muzeul și bisericile orașului. În octombrie, când tatăl se lansează într-o nouă bătălie politică, obiectivul fiind același, un loc de deputat, primește scrisoare de la Iulia:

,,Mama nu-i deloc de părere că trebuie să te amesteci în politică, să devii deputat. Sincer: de ce vrei să fii deputat? De ce să sacrifici Arhivele, loc sigur, excelent, indispensabil, pentru o vanitate, îndrăznesc să spun?”.

Hașdeu este ales deputat, dar renunță, rămânând la Arhive, după dorința exprimată de fiica sa.
Pe 23 februarie 1885 fata expediază o nouă scrisoare din Franta, în care detaliază omagiul adus de Franța lui Victor Hugo cu ocazia împlinirii a 83 de ani. Îi scrie și după sărbătorile pascale ale anului:

,,O răceală oribilă mă face să tușesc, să mă doară capul, să beau ceaiuri și să ronțăi pastile.”

Deși bolnavă, scriitura ei are un umor teribil, spre bucuria tatălui, care citește cu emoție pe 22 mai 1885 o scrisoare în care fiica îi descrie modul în care a resimțit, ,,ca o lovitură de pumnal în inimă”, moartea scriitorului atât de iubit, Victor Hugo. Trimite prin poștă și bucuria trecerii cu bine de prima etapă a bacalaureatului apoi, în mai 1886, îi scrie tatălui din nou despre ,,durerile atroce de cap”.

În ianuarie 1886, portăreasa casei unde locuiau cele două fete Hașdeu la Paris moare de ftizie. Printre scrisori în care fata scrie că ,,sufăr de o tuse seacă, ce-mi roade pieptul”, Hașdeu deschide una în care fata scrie că este ,,pe deplin bacalaureată.”

Hașdeu este fericit, atât de fericit încât trimite rapid bani pentru a putea aduce acasă fata, care a fost la București ,,,răsfățată și sărbătorită ca o adevărată regină”. Toamna vine cu admiterea la Sorbona, la Facultatea de Litere și Filosofie și cu publicarea a două poeme în ,,L’ Étoile Roumaine”, semnate cu pseudonimul ,,Camille Armand”.

Ziua 13 a lunii decembrie 1886 este trecută pe ștampila timbrului de pe o scrisoare în care Iulia își anunță tatăl că ,,sâmbătă seara, culcându-mă, am tușit și deodată un val de sânge mi-a urcat în gură. Am umplut două batiste complet.” Nici de această dată nu se găsesc cauze medicale grave, toți explicând episodul prin munca peste măsură, teorie aprobată, în mod ciudat, și de doctorul Percheron.

Iulia se afundă în studiu, înscriindu-se și la cursurile fiziologistului Jules Soury de la Școala de Înalte Studii. Când Iulia devine majoră, la 14 noiembrie 1887, sărbătorește în apartamentul lor din Paris alături de familia profesorului Léger și de soția și fiica pictorului Maillart.

Sfârșitul unui copil minune

Pe 8 ianuarie 1888, Hașdeu citește în scrisoarea fiicei:

„Sunt destul de serios bolnavă, de câteva zile. Pieptul meu e chinuit și mă doare, cât și spatele. Tușesc cu o tuse seacă, ce mă rupe și mă sufocă aproape tot timpul.”

Doctorul Percheron, depășit de o situație pe care mereu o explica prin ,,surmenaj intelectual și fizic”, o trimite pe fată la medicii Damaschino și Graucher de la Facultatea de Medicină din Paris. Graucher recomandă ,,sacrificarea unui întreg an din viață pentru vindecare”, an ce ar fi trebuit petrecut într-o zonă cu climat blând. Plămânii tineri și firavi al Iuliei Hașdeu erau deja aprinși.

Cele două Hașdeu pleacă în Elveția, la Glion-sur-Montreaux, atunci când vin ultimele zile ale lunii mai. Iulia nu mânca, tușea mereu și nu se putea ridica din pat pentru a-și umple plămânii cu aerul elvețian.
În iunie, cele două fete, mamă și fiică, erau deja la București, iar pe 29 septembrie 1888 Iulia se stingea, sub privirile îndurerate ale părinților.

Scrisorile Iuliei, ale tatălui și ale mamei sale au apărut în seria ,,Documente și manuscrise litarare”, volumul III, Corespondența B.P. Hașdeu-Iulia Hașdeu, volum apărut sub coordonarea lui Paul Cornea, a Elenei Piru și a Roxanei Sorescu la București, Editura Academiei Republicii Socialiste România în 1976.

Peste aproape patruzeci de ani, toate scrisorile Iuliei, multe scrise în limba franceză, vedeau lumina tiparului și în limba română, în volumul ,,O corespondență pentru eternitate”, apărut la Editura Vestala din București în 2018, un proiect susținut de Consiliul Local și Primăria municipiului Câmpina.

Se distruge astfel mitul conform căreia Iulia a fost victima unor părinți care au forțat-o să învețe mereu. Iulia Hașdeu a fost victima unei boli cu o evoluție înșelătoare, o boală fără leac în secolul al XIX lea.
Iulia Hașdeu a scris ultima scrisoare în timpul sejurului din Elveția, iar post-scriptum-ul este unul memorabil.

,,Te rog, tată, pe dumneata, care îndeplinești atât de bine sarcinile date de domnii Gion&Compania, să nu le uiți pe ale mele: dulcețuri din scumpa mea Românie și cântecele scumpilor mei țărani!„

Citeste si