Home > Cultură > Celebrități > Steinhardt. Nefericitul autor al „Jurnalului fericirii”
Celebrități Cultură Premium

Steinhardt. Nefericitul autor al „Jurnalului fericirii”

Steinhardt. Nefericitul autor al „Jurnalului fericirii”

Născut evreu, convertit la ortodoxie nu într-o biserică, ci într-o închisoare, călugărit la Mănăstirea Rohia după ce a gustat din libertate, Nicu Aurelian Steinhardt a rămas în istorie ca un o personalitate importantă în lumea literaturii, teologiei, a eticii și a criticii culturale.

Înainte de a pleca pentru totdeauana, Steinhardt și-a scris testamentul literar, monumentalul „Jurnal al fericirii”, cea mai frumoasă și mai curată urmă a trecerii lui prin lumea aceasta.

Nicolae Steinhardt

Cronica unui vieți ce poate părea nefericită

Numele lui adevărat a fost Nicu Aurelian Steinhardt. A venit pe lume în Pantelimon, pe vremea aceea o comună din suburbiile Bucureștiului, în zorii zilei de 29 iulie 1912. Tatăl lui, inginerul și arhitectul evreu Oscar Steinhardt, director al unei fabrici de mobilă şi cherestea, participase activ la Primul Război Mondial, iar mama sa, Antoaneta Steinhardt, era parte a aceluiași arbore genealogic al lui Sigmund Freud, fondatorul psihanalizei. În primul război mondial, Oscar fusese rănit și pe piept i se odihnea de atunci ordinul Virtutea Militară.

Copilul Nicu iubește obiceiurile creștinești, adoră muzica trimisă în Pantelimon de clopotele bisericilor. Preotul Mărculescu îi este sfetnic bun și între 8 și 12 ani parcurge capodoperele lui Goethe, Shakespeare, Balzac, Tolstoi, Vergiliu, Homer, Dante, Sofocle, Rousseau, Racine, sau Chaucer. Era deja elev al școlii primare la „Clementa”. Marele cititor își descoperă și talentul scriitoricesc odată cu inițierea în cenaclul literar „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu din anul 1929, an în care termină și Liceul „Spiru Haret“. La revista acestei instituții, „Vlăstarul”, a debutat, coleg fiind cu Mircea Eliade sau Constantin Noica. Un element inedit din timpul studiilor liceale este acela că fost singurul dintre cei patru elevi de origine evreiască care nu avea certificat de la rabin. Nicu Steinhardt își propusese de atunci să descopere dogmele și tainele religiei creştine, îndrumat fiind de preotul Gheorghe Georgescu.

În 1934 obține licența în Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti. Urmează, firesc, titlul de doctor în Drept Constituţional, obținut sub îndrumarea lui Mircea Djuvara în 1936. Lucrarea lui Steinhardt a fost intitulată „Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit”. În anul 1934 are loc debutul editorial, cu „În genul… tinerilor“, o lucrare în care își parodia vechii colegi, Eliade, Cioran şi Noica, atitudine pe care o va regreta peste ani. Au urmat încă două apariţii editoriale în limba franceză, ambele publicate la Paris, ambele având ca temă religia iudaică: „Essai sur la conception catholique du Judaisme“, publicată în 1935 şi „Illusion et réalités juives“, lansată în 1937.

 

Este admis în anul 1934 în Baroul de Avocaţi Ilfov și timp de un folosește sporadic pseudonimul „Antisthius” pentru a publica în „Revista Burgheză” articole satirice la adresa lui Eugen Ionescu și a revistelor „Criterion” și „Vremea”. Este călător prin Europa între 1937 și 1939, descoperind Anglia, Franța, unde se lasă cucerit de Paris, Elveția, unde se specializează prin anumite cursuri, Austria. Revine în țară în 1939 și cu ajutorul lui Camil Petrescu este numit redactor șef al „Revistei Fundaţiilor Regale“. Va fi demis și înlocuit cu Vladimir Streinu după un an, din cauza originii sale evreieşti.

Temnița, mânăstirea, fericirea

În România regimul Antonescu deja avea discursul „purificării etnice”. După războiul mondial va fi angajat din nou în această funcție și din nou demis în 1947. Regimul comunist îl exclude din avocatură şi îi interzice total activitatea literară. Nicu Steinhardt, suferind de sărăcie și zdrobit sufletește, se simte atras de creștinism. Este nevoit să lucreze orice pentru a se putea întreține până în momentul în care, în anul 1959, este arestat ca membru al „lotului Noica-Pillat“, oamenii numiți „intelectuali mistico-legionari“. În ultima zi a anului 1959 Securitatea îi propune să fie martor al acuzării în acest proces celebru. Demn, refuză și la 4 ianuarie 1960 i se citește sentința de condamnare la 12 ani de muncă silnică, 7 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii personale. Acuzația era aceeași care va nenoroci mii de vieți: „crimă de uneltire împotriva orânduirii sociale a statului”.

Devine creștin în cadrul unei emoționante slujbe. Era 15 martie 1960 și la Jilava ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl creștina pe Steinhardt în camera 18 a secției a doua. Apa botezului venea dintr-un ibric fără smalț iar nașul de botez era Emanuel Vidrașcu, fostul șef de cabinet al lui Antonescu. La taina botezului martori au fost Alexandru Paleologu, doi preoţi greco-catolici, doi preoți romano-catolici și unul protestant. Pentru Steinhardt au urmat ani crunți la Gherla și Aiud. Este eliberat în luna august a anului 1964, după emiterea decretului de graţiere colectivă a deţinuţilor politici. Primul lucru pe care îl face după eliberare este desăvârșirea botezului creștinesc. Merge la schitul Dărvari și acolo primește mirungerea și Sfânta Împărtăşanie. În 1967 își pierde tatăl, de care era extrem de atașat. Începe să caute o mânăstire unde să trăiască restul zilelor, însă este extrem de dificil, fiind primit peste tot de refuzul stareților speriați de a primi un fost deţinut politic.

Nicolae Steinhardt

Jurnalul. Radio Europa Liberă. Rohia.

Anul 1971 este anul în care scrie prima variantă a „Jurnalului fericirii”. Lucrarea îi este confiscată de Securitate în anul 1972. Uniunea Scriitorulor protestează vehement și Steinhardt primește manuscrisul înapoi în 1975. Manuscrisul avea să fie din nou confiscat în 1984 şi depus la Arhivele Statului, secţia secretă. „Jurnalul fericirii” a fost scris în diferite versiuni și una dintre ele a ajuns, clandestin, la Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, la Paris. Fantastica luptătoare din exil va difuza, timp de un an, între 1988 și 1989, acest fantastic jurnal la postul de radio Europa Liberă. Nu erau ocolite nici adevăruri ce nu trebuie nici azi speculate, cele referitoare la principiile şi acţiunile legionare ale lui Steinhardt din perioada interbelică.

Constantin Noica îi recomandă în 1973 Mănăstirea Rohia. Din acel moment Steinhardt va vizita an de an această mănăstire, care va deveni locul său de suflet. În 1979 se stabilește pentru totdeuana aici, este numit bibliotecar și Părintele Serafim Man îi promite că îl va călugări. Promisiunea va deveni fapt la 16 august 1980, când este tuns în monahism de către episcopul Iustinian Chira şi de către arhiepiscopul Teofil Herineanu, primind numele de monah Nicolae. Biserica îi pune la dispoziție o cameră în Bucureşti pentru a putea continua activitatea literară iar la Rohia  organizează sistematic cele peste 25.000 de volume ale bibliotecii, devenind una dintre cele mai impresionante colecţii din mănăstirile româneşti.

Nicolae Steinhardt continuă să publice în revistele „Secolul XX”, „Viaţa Românească”,  „Steaua”, „Familia”, „Vatra” și „Orizont” traduceri, eseuri şi cronici, publică și eseuri și critică literară în volume ca „Între viaţă şi cărţi” și „Incertitudini literare”, pentru ultimul volum primind Marele Premiu al Criticii literare. A mai publicat: „Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului”,  „Critică la persoana întâi”, „Escale în timp şi spaţiu” și „Prin alţii spre sine”.

Nicolae Steinhardt

Ultimii ani de la Rohia. Sfârșitul

La Rohia devine un adevărat erou, o sursă fantastică de inspirație pentru ucenicii de la mânăstire și sute de oameni îl caută mereu la chilia lui.

Martie 1989. O angină pectorală mai veche se accentuează și Nicolae Steinhardt decide să plece la București la tratament. În Baia Mare, la autogară, suferă un infarct chiar înainte de a urca în autobuz și este dus de urgență la spitalul din localitate. Se stinge la 30 martie 1988 și este înhumat în cimitirul Mânăstirii Rohia. La fel ca în fiecare zi a vieții sale de după venirea comuniștilor, trecerea lui în nemurire este atent supravegheată de Securitate. Pleca din lumea aceasta o amenințare cumplită pentru comunism, un spirit liber și puternic.

Imediat după Revoluția din decembrie, Editura Polirom a colaborat cu mânăstirea „Sfânta Ana” din Rohia pentru publicarea unei integrale a operei lui Nicolae Steinhardt, iar în cadrul mânăstirii a fost înfiinţată Fundaţia Nicolae Steinhardt. După atâția ani de la plecarea lui Nicolae Steinhardt, chilia sa este neschimbată. Au rămas neclintite straiele sale bisericești, hârtia, cerneala, cărțile, fotografiile. Toate exact ca în ziua în care părintele plecase la București să se trateze de o boală lumească.

Nicolae Steinhardt

Nicolae Steinhardt poate nu a fost un om fericit. A reușit însă să închipuie și să-i scrie un jurnal fericirii. Și în paginile scrise de el întâlnim atât de multe cuvinte ce mângâie și deschid ochi și suflete închise:

În lumea păcatului perfecţiunea nu se încheagă. Se cuvine aşadar să avem un nou ideal: idealul nostru să nu fie perfecţiunea – generatoare de băi de sânge, opresiune, intoleranţă, închisori, torturi şi lagăre -, ci dimpotrivă, imperfecţiunea. Să recunoaştem că, lumeşte, suntem limitaţi şi să tindem cu toată puterea spre o imperfecţiune cât mai puţin rea, singura cu putinţă aici.”

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor