Vasile Scârneci. Viața și moartea în linia întâi

S-au scris zeci de volume de memorii de război, din păcate suntem tentați în mod inexplicabil să le ocolim, să ne completăm cunoștințele citind lucrări de istorie ale unor oameni ce nu numai că nu au trăit războiul, dar scriu, unii dintre ei, sub influențe ce nu le permit să redea adevărul istoric în puritatea lui.

O carte de istorie trăită

În anul 2013 Editura Militară a publicat, sub îngrijirea lui Adrian Pandea, „Viața și moartea în linia întâi (jurnal și însemnări de război, 1916-1920, 1941-1943)„, probabil cel mai limpede, mai puternic volum memorialistic al unui participant militar la cele două războaie mondiale. Vasile Scârneci a notat faptele și trăirile din războaie în douăzeci și șase de caiete format A 4, mare parte fiind astăzi distruse sau pierdute.

În carte sunt reproduse caietele 1-4 din însemnările din primul război mondial, acoperind perioada august 1916-iulie 1920 și caietele 1-19 din al doilea război mondial, de la 22 iunie 1941 până în ultima zi a anului 1943. Cu excepția pasajelor referitoare la permisii și învoiri, la viața personală a ofițerului, oprite de la publicare la cererea familiei, absolut toate însemnările eroului Vasile Scârneci au fost reproduse. În jurnalele ofițerului s-au găsit și schițe ale unor operații militare, schițe ale cimitirelor de campanie unde au fost îngropați militari din subunitățile comandate. De asemenea, în carte au fost incluse multe fotografii impresionate, unele cu o inestimabilă valoare istorică, toate oferite spre a fi publicate de familia lui Vasile Scârneci.

Povestea eroului uitat

Vasile Scârneci a iubit sportul și armele. Războiul a scos la suprafață omul, militarul, liderul principial și cu obiective clare, de neclintit, iubitorul de oameni, ofițerul gata de sacrificiu. Plecat din Rupea, primul război mondial i-a dat șansa de a ajunge ofițer al armatei române, deși nu avea studii militare. Cea de-a doua conflagrație l-a recomandat pentru gradul de colonel, comandant de batalion cu o istorie frumoasă trăită în fruntea militarilor români în campaniile din Est și din Vest. Familia a fost sfântă pentru omul Vasile Scârneci.

Odată cu venirea pe tancuri a comuniștilor, ajunge în situația de a fi pensionar la doar cincizeci de ani, suspectat, marginalizat, în permanență aproape de a fi întemnițat. Realizează atunci că fusese martor al unei istorii pe care noul regim voia să o modifice sau chiar să o șteargă și începe să scrie, conștient că are o nouă datorie: aceea de a compune un ,,mesaj în sticlă” pentru generațiile viitoare, generațiile ce vor studia o istorie trunchiată, modificată, în niciun caz istoria al cărei martor fuseseră el și dragii lui militari.

Caietele au fost îngropate în grădina casei, sperând zilnic să nu fie filat sau turnat. Sutele de fotografii de pe frontul de Est au fost de asemenea ascunse, alături de cele din anii interbelici. În familie sau în cercul restrâns de prieteni susținea adevărate lecții deschise de istorie, cu temă principală propriile fapte de război.

Să ne întoarcem în 1916, anul în care Vasile Scârneci avea 20 de ani, era angajat al Siguranței, avea deja câteva misiuni externe de spionaj în favoarea României care, deși în stare de neutralitate, își pregătea intrarea în război. Ion Panaitescu, directorul Siguranței, îl răsplătește prin asimilarea ca sublocotenent și trimiterea pe front, în comandamentul Armatei 2. Urăște activitatea de birou și, captivat de ofițerii Regimentului 3 Vânători, se hotărăște să devină ,,ostaș adevărat, luptător în prima linie, și nu înapoia frontului, printre sedentari învârtiți.”

Renunță la confortul acestei funcții atât de râvnite și o ia de la capăt (și acesta este un demers absolut incredibil) ca soldat voluntar în Regimentul 3 Vânători, o unitate de elită a armatei române. În anul 1917 este deja plutonier, după ce cu un an mai devreme fusese serios rănit. În anul 1925, pe când făcea gardă la Peleș, Ferdinand își amintește că l-a decorat cu Virtutea Militară în spital.

După luptele din marele război este avansat, prilej de mare fericire pentru el, la gradul de sublocotenet activ. Trecuse astfel un obstacol greu, acela al lipsei de ,,carte militară”, dar luptele și faptele de vitejie probate de zecile de subordonați însemnau mai mult decât orice academie militară a vremurilor.

La 1 decembrie 1918, Vasile Scârneci defilează în București, consfințind România Mare. În iulie 1919, vânătorii sunt angajați în lupta împotriva bolșevismului ungar, luptă pentru apărarea României Mari sub comanda lui Carol, care îi face o apreciere extraordinară lui Scârneci.

Spre sfârșitul anului 1919, Regimentul Vânătorilor de Munte se întoarce în țară dar este nevoit să relocheze garnizoana la Sighetul Marmației, apoi la Bistrița Năsăud, acest lucru venind în urma hotărârii Casei Regale de a-l ține cât mai departe de Bucureşti pe zburdalnicul Carol II. Aici Scârneci pune umărul la înființarea unui centru de instrucție pentru schi, ,,începutul schiului în țara noastră”, cum consemna într-unul din caiete.

În primăvara anului 1920 are loc reorganizarea vânătorilor de munte și dislocarea noilor comandamente. Locotenentul Scârneci merge la Brașov, la Compania Mitraliere. Urmează cursurile Școlii de Aplicație și ale Școlii Speciale de Infanterie a Corpului 7 Armată. În 1921 este numit ofițer cu aprovizionarea, își face treabă excepțional, dar urăște absolut tot ce ține de acest domeniu. Se implică în competițiile sportive, la atletism, schi sau bob, cu rezultate excepționale.

Timp de un an, între 1923 și 1924, urmează cursurile Secției Militare a Institutului Național de Educație Fizică, instituție clădită de Virgil Bădulescu, o altă legendă a vânătorilor de munte. Se întoarce la Batalionul 2 Vânători de Munte, în fruntea plutonului de recruți. În 1925 se căsătorește cu fiica colonelului Camil Olteanu, Mioara, iar începutul poveștii de dragoste este regăsit, de asemenea, în caietele cu însemnări:

,,La un concurs de atletism în curtea cazărmii, am fost vizitați de generalul Mărdărescu, pe atunci ministru de război, însoțit de fiica sa și de domnișoara Olteanu, o prietenă. Se pare că de atunci am prins oleacă de priză în inima domnișoarei Olteanu. Ce să-i faci? Tot sportul, sireacu’!„

În 1926 devine tată și este avansat la mult așteptatul grad de căpitan, primește funcția de comandant de companie.

Participă în 1928 la a doua ediție a Jocurilor Olimpice de Iarnă desfășurate la Saint Moritz. Reprezintă țara noastră la proba de patrulă militară, un fel de biatlon pe echipe pe distanța de 28 de kilometri. În 1930 se remarcă la manevrele regale, comandând magistral o companie de pușcași în fața regelui Carol al II lea, a mareșalului Prezan, a generalului Condeescu (ministrul armatei) și a numeroși atașați militari.

În 1934 părăsește Batalionul 2 Vânători de Munte iar noua funcție este aceea de adjutant al comandantului Grupului 1 Vânători de Munte. Rămâne organizatorul competițiilor de schi la nivelul diviziei, practic sufletul acestora. La gradul de maior este avansat la 1 iunie 1938, odată cu detașarea ca ,,ajutor tactic” la Batalionul 3 Vânători de Munte.

În septembrie 1939 al doilea război mondial se declanșa la granița de nord a țării noastre. Batalionul lui Scârneci ocupă poziții în jurul localității Sărata din Bucovina. Scârneci iese în evidență, în aprecierea sa colonelul Leonard Mociulschi consemnând: ,,are calități de comandant energic și cu sânge rece”. Batalionul lui rămâne în Bucovina și după iunie 1940, așa că intrarea României în război îl găsește pe Vasile Scârneci gata de luptă la Rădăuți. Din iulie 1941 până în iulie 1942, batalionul lui va fi mereu în linia întâi, iar activitatea lui a fost sintetizată perfect în notarea de serviciu semnată de generalul Gheorghe Marinescu:

,,Este tipul ofițerului de război, cu sânge rece, nepăsător de moarte, cu hotărâri repezi și abil executant al ordinelor. Caracter deschis și franc. Nu ocolește adevărul, pe care îl strigă răspicat, oricare ar fi consecințele.”

În septembrie 1941 devine comandant al batalionului, apoi este avansat la gradul de locotenent colonel. Este decorat cu Ordinul ,,Mihai Viteazul”, clasa a III a, pentru ,,dârzenia cu care a rezistat în fața satului Timoșevka, timp de șapte zile și șase nopți, respingând cu grele pierderi pentru inamic peste 14 atacuri. În tot timpul luptelor, a stat în prima linie, sfidând moartea, pentru a încuraja ostașii prin prezența sa.”
Aventura sa militară a căpătat din nou valențe eroice atunci când Divizia 1 Munte a trebuit să treacă în Kuban, pentru a întări trupele germane și române care asigurau apărarea unui cap de pod. A fost ultima bătălie a Campaniei din Est la care a participat Vasile Scârneci. Începutul anului 1943 îl găsește la Brașov, la Comandamentul Corpului de Munte. Nu este încântat deloc de poziția sa și notează în caietele lui:

,,Măi, măi, ce om mare am ajuns! Este prima dată în cariera mea când voi fi comandant de toc, conțopist!„

Însemnările colonelului Scârneci s-au oprit la începutul anului 1944. Din alte surse verificate știm că după 23 august 1944 a revenit pe front cu aceleași remarcabile rezultate. Volumul de memorii al colonelului Scârneci poate fi, dar nu este, din nefericire, suport pentru orice curs de leadership militar. Închei textul cu îndemnul de a citi extraordinara carte și cu un citat din caietele marelui erou:

,,Trimit și cele doisprezece caiete cu însemnări, întocmite zi de zi, oră de oră, minut cu minut, în vârtejul luptelor, cu tot ce am văzut, tot ce am simțit; m-am luat de piept cu șefii mei numai pentru bunul trai și pentru economia de sânge a ostașilor mei, pe care i-am stimat, i-am iubit și i-am îndrăgit. Nu m-am temut că prin aceasta îmi voi periclita cariera. Nu am făcut acest răboj al întâmplărilor ca să-mi fac reclamă, aureolă, nici să câștig bani. Le-am scris pentru memoria ostașilor care s-au săvârșit, au căzut cu fața la dușman. Cei care vor urma după noi știu că am luptat pentru slăvirea Patriei și a Neamului.„

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor