Vasile Voiculescu, deținutul politic care și-a închipuit ultimele sonete ale lui Shakespeare

Între miile de povești ale rezistenței comuniste, între paginile revoltătoare scrise de anii de temniță ai intelectualității românești de la mijlocul secolului trecut, povestea poetului Vasile Voiculescu, cel care și-a închipuit atât de frumos ultimele sonete ale lui Shakespeare, este poate cea mai tristă.

Poezie și medicină

Vasile Voiculescu s-a născut în Buzău, în casa din comuna Pârscov a lui Costache Voicu, acesta fiind și primul nume al viitorului poet. Costache Voicu era un gospodar înstărit, iar soție îi era Sultana, fiica negustorului Hagiu, putem astfel spune că originile lui au fost „nesănătoase”. Când nimeni nu bănuia că a avea avere muncită sau a fi intelectual cu opinii proprii va fi ilegal, Vasile începea școala în Pleșcoi. Era anul 1890. Cursul primar îl desăvârșește la Buzău, unde urmează și Liceul „Alexandru Hâjdeu” pentru a se tranfera în anii terminali la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București. Elevul Voiculescu este atras de materialism, pozitivism și evoluționism, astfel preocupările sale literare se concentrează în jurul lui Littré Claude Bernard, Auguste Comte, Darwin și Spencer, studiind și volumele lui Wundt, Harald Høffding, Pierre Janet și W. James, ultimii apropiindu-l de tainele psihopatologiei și ale psihofizicii.

În 1902 se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie din București dar renunță după un an și continuă studiile la Facultatea de Medicină. Peste șapte ani va obține doctoratul, apoi se va căsători cu o colegă de la medicină, o fată pe care o cunoaștea din Pârscovul natal. Vasile Voiculescu, amorezat, compune poezii pentru Maria, pe care i le trimite în scrisori de dragoste. Debutul literar este consemnat în anul 1912 în „Convorbiri literare”.

Conjunctura face să practice medicina în ani de război. Voiculescu este medic militar în garnizoana Bârlad. Când nu tratează bolnavi și răniți, participă la serile culturale organizate de Alexandru Vlahuță. Tot în vreme de război debutează editorial cu volumul „Poezii”, publicat în anul 1916, în același an începând colaborarea cu „Flacăra” lui Constantin Banu, recomandat fiind redactorului șef de către Macedonski. În anul Marii Uniri, medicul poet primește  Premiul Academiei pentru volumul „Din țara zimbrului și alte poezii”.

Povestea lui Vasile Voiculescu ar fi fost una atât de comună dacă în acest moment al textului am completa doar cu faptul că a fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935 și că a murit în 1963, bătrân, la Pârscov existând o frumoasă casă memorial.

Ultimele zile de libertate. „Rugul Aprins” și ultimele sonete ale lui Shakespeare.

Dar povestea lui nu este atât de simplă. O viață ce a pornit, legănată de poezie, într-oi nstituție ce îl pregătea pentru medicină a fost lovită puternic de valul comunist. Voiculescu a început să compună versuri sub influența lui Vasile Alecsandri, George Coșbuc și Alexandru Vlahuță. Poemele sale interbelice abundă de accente religioase, se înscriu în acel curent tradiționalist specific acelor ani, curent ce va genera poezia gândiristă. Temele religioase regăsite în lirica lui Voiculescu sunt nașterea, venirea magilor și moartea Mântuitorului, în premiatul volum „Poeme cu înger” fiind multe prezențe angelice.

Atunci când a obținut doctoratul în medicină, a început la radio un proiect care însemna o serie de conferințe pentru țărani. Emisiunile au avut un succes important, medicul poet continuând să scrie poeme, povestiri fantastice și un roman, „Zahei orbul”, publicând în același timp și dramaturgie („Duhul pământului”, „Demiurgul”, „Gimnastică sentimentală”, „Pribeaga”). În anul 1941 Vasile Voiculescu primește Premiul Național de poezie.

Între 1958 și 1962 viața lui se desfășoară în închisoare. Timp de patru ani a fost deţinut politic, condamnat în celebrul dosar al „Rugului Aprins” alături de Sandu Tudor, Sofian Boghiu, Dumitru Stăniloae, Benedict Ghiuș, Alexandru Mironescu, Adrian Făgețeanu, Roman Braga și alții.

Istoricul Marius Oprea a publicat o carte extraordinară, o carte document cu un titlu pe măsură: „Adevărata călătorie a lui Zahei. Vasile Voiculescu și taina Rugului Aprins.” Cartea, publicată de Editura Corint, tratează pe bază de documente arestarea și calvarul din închisorile comuniste ale poetului Vasile Voiculescu. Pe baza documentelor din arhivele CNSAS Marius Oprea reușește să construiască cu talentul său recunoscut și pasiunea fără margini pentru istoria acelor ani o frescă a gulagului românesc din perioada retragerii trupelor sovietice. În anul 1958, Partidul Comunist, după retragerea Armatei Roșii și a consilierilor permanenți sovietici, a demarat un val mare de arestări din rândul intelectualilor și a preoților. Scopul acestor arestări era acela de a marca încă o dată fidelitatea față de doctrina comunistă, apartenența la socialism.

Speriat de revoluția maghiară din 1956, care a distrus rapid aparatul de securitate și liderii comuniști maghiari de la Budapesta, Gheorghe Gheorghiu Dej a hotărât că lupta trebuie dată împotriva ultimelor redute ale curățeniei morale, intelectualii și preoții. În perioada 1948–1953 erau arestați doar cei care se opuneau comunismului, după 1958 însă arestările au ajuns să fie făcute și printre oameni care nu se opuneau public comunismului. Securitatea vâna chiar și intelectualii care au ales libertatea interioară sau cea religioasă în mănăstirile retrase din Munții Carpați. Un român nu avea voie să nu adere cu pasiune și entuziasm exprimate public la doctrina totalitară comunistă, neutralitatea era socotită un păcat imens în fața nomenclaturii comuniste.

Astfel spre finalul anilor 50 au avut loc celebrele procese publice: lotul Noica -Pillat sau „Rugul Aprins”. Dinu Pillat, celebrul autor al romanului „Așteptând Judecata de Apoi”  a fost arestat alături de filosoful Noica, care se retrăsese în munții Muscelului, pentru a se oferi un exemplu de execuție comunistă. Practic se urmărea inducerea unei stări de teamă, de teroare intelectualității din Republica Populară România. Oamenii trebuiau să înțeleagă că neutralitatea poate fi pedepsită. Tot prin procesul „Rugului Aprins” s-a încercat și destructurarea BOR, descrisă ca un refugiu pentru clericii „mistici”. S-au pus astfel bazele decretului numărul 410 din anul 1959 prin care erau desființate mănăstirile, acestea fiind astfel în imposibilitatea de a asigura un refugiu pentru cei care se roagă.

Victimă a acestui proces de îngheț ideologic i-a fost și marele poet Vasile Voiculescu. După moartea soției, acesta se retrăsese în biblioteca sa. În 1959 este arestat șocant, brutal, securiștii îi răscolesc toată casa și îi confiscă „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare …”. Motivul arestării era participarea poetului la acțiunile grupului mistic „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim din perioada 1946 -1948. Grupul acesta era perceput de comuniști ca o veritabilă „grupare anticomunistă pentru subminarea statului totalitar”. Poetul trăia astfel calvarul lui Zahei Orbul, nuvela sa, „Zahei orbul” dovedindu-se a fi o premoniție a aventurii sale în iadul comunist.

Moartea unui bătrân vinovat de poezie

Deși poetul avea 74 de ani, acesta nu a fost un motiv ca ancheta de la Ministerul de Interne să nu fie extrem de dură. Anchetatorii l-au înjurat teribil, l-au bruscat verbal dar nu l-au bătut. Ceilalți membri au fost groaznic torturați. Șeful grupului a fost Sandu Tudor, un fost jurnalist călugărit după război cu numele Daniil de la Rarău. Acesta a fost schingiuit brutal în închisoare și ucis. Pentru comuniști a fost greu să găsească dovezi împotriva lui Vasile Voiculescu, în fapt un bătrân scriitor retras de un deceniu din orice formă de viață socială. Gheorghe Enoiu, anchetatorul șef, l-a găsit vinovat pe Vaile Voiculescu că a scris poezie.

Toate versurile poetului au fost analizate de marxisți analfabeți care au găsit activitate de subminare a țării și regimului în fiecare strofă. Tribunalul l-a condamnat pe poet la cinci ani de temniță grea și cinci ani degradare civică, a luat drumul amar al Aiudului unde a executat pedeapsa cu demnitate, postind și rugându-se mereu. „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare …” au fost scrise între 1954 și 1958, cele nouăzeci de sonete fiind o monografie închinată, conform criticului Ovid. S. Crohmălniceanu, „paradisului și infernului iubirii”.

S-a îmbolnăvit de cancer în temniță și a murit în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, în locuința sa din București de pe strada Dr. Staicovici, numărul 34.

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor