Home > Actualitate > Social > Alex Tache. Moștenirea NEST. Ultima zi
Premium Social

Alex Tache. Moștenirea NEST. Ultima zi

Alex Tache. Moștenirea NEST. Ultima zi

În momentul publicării acestui text, la Galicea, în județul Vâlcea, au fost aruncați deja peste sicriul celui care a fost Alex Tache câțiva bulgări din pământul pe care și-a scris de cinci ani testamentul. Iar testamentul, moștenirea vieții lui atât de scurtă, poartă un nume simplu și atât de frumos: NEST, noblețe, educație, stabilitate.

Alex Tache. Moștenirea NEST

Nu l-am cunoscut pe Alex Tache personal și sunt trist să afirm că până la jumătatea lunii decembrie nici nu am știut că există. Am intrat atunci, datorită unui alt personaj, în povestea lui, o poveste adevărată, magia lui fiind una permanentă, neapărând doar în lunile decembrie ale anilor ce i-au fost dați.

Se apropia iar Crăciunul, fără zăpadă, dar cu oameni care nu mai pot fi fericiți offline, cu cozi la casele de marcat ale hypermarketurilor, cu înjurături în trafic, cu petarde aruncate de adolescenți fără busolă morală aproape de bătrâni ce-și plimbă amintirile prin parcuri, cu colinde în boxe de dimensiuni mari.

Oamenii și-au fardat iarăși nefericirea, au trecut-o prin filtre și au instagramat-o, au distribuit pe rețelele de „socializare” din nou acțiuni caritabile, au plâns după ,,Crăciunul de altădată”, urmărind pe display-ul telefoanelor scumpe cât chiria pentru două luni într-un oraș de provincie  imagini cu oameni din vremuri trecute, săraci dar fericiți, doamne extrem de generoase au cumpărat verdeață de la bătrâne amărâte și au povestit episodul pe pagina proprie de Facebook, îndemnând semenii la bunătate similară, oamenii au dat share la mii de citate și poze cu sărbători în familie, cu armonia mesei de Crăciun, în timp ce se loveau în mall-uri de alți semeni fericiți doar online, oameni care zâmbesc rar și numai după ce mângâie febril display-uri.

Spiritul Crăciunului îl simțisem deja la un semafor, în ochii adânci ai unui copil ce ștergea parbrize. În decembrie mai puțini oameni alungă cerșetorii, există un egoism al Crăciunului, oamenii fac inconștient parcă bine. Așa trebuie să fie decembrie, în celelalte unsprezece luni caritatea nu este obligatorie.  Primul Crăciun de care îmi amintesc este unul cu bucuria oamenilor mari la vederea imaginilor filmate cu doi bătrâni ciuruiți de gloanțe în fața unui zid din Târgoviște, cu incapacitatea mea de a înțelege de ce moartea poate aduce atâta bucurie.

În oceanul acesta de ipocrizie, la jumătatea lunii decembrie m-a întrebat o prietenă dacă vreau să fiu Moș Crăciun pentru un copil din Ialomița. Am zâmbit, am vrut și am primit două scrisori. O fetiță voia mandarine, a doua voia o minune: oamenii să nu mai rănească animalele, iar acestea să aibă un adăpost, toate. Eu minuni nu pot face, cărțile însă pot. Le-am luat fetelor cărți, am „scăpat” scrisoarea fetei iubitoare de animale în mijlocul unor copii, care i-au răspuns și au strâns bani pentru o a-i dona, în numele fetei, unui adăpost de animale. Prietena mea, Iulia Grigore, mi-a mărturisit că ea și Alina Mărgineanu au strâns peste 400 scrisori scrise majoritatea de elevii a cinci școli bucureștene, dar și de copii din alte orașe ale țării și chiar din străinătate. Fetele recrutaseră Moș Crăciun pentru 115 copii dintr-un sat din Ialomița. Am trăit întreaga aventură la telefon, din momentul inițierii până în ziua în care copiii au primit darurile. Am fost fericit.

Numele lui Alex Tache l-am auzit prima dată în descrierea proiectului Alinei Mărgineanu, „Brăduțul cu dorințe”. Anul trecut Alina participase cu brăduțul „Wish”, un brad nonconformist, la o gală anuală de strângere de fonduri unde designeri, arhitecți, floriști puteau să creeze brazi de Crăciun cu scopul de a fi licitați în cadrul evenimentului, banii atrași în urma licitației fiind direcționați spre îndeplinirea scopului Fundației „Alex Tache”.

„Wish”, brăduțul făcut din scrisori către Moș Crăciun, este expus anul acesta în Aeroportul Otopeni, pe culoarul de trecere dintre „Sosiri” și „Plecări” , alături de bradul-rochie „Beauty”, o minunată rochie de seară, simbol al eleganței și rafinamentului, de „Home”, un scaun luminos ce transmite energiile pozitive de „acasă”, de bradul „Toy”, ultimul sosit în expoziția „Brazi nonconformiști” a Alinei Mărgineanu, construit numai din jucării donate de copii și de brazii-rochii „Diva” și „Lady”, simboluri ale fanteziei, ale imaginației fantastice a copiilor, ale nobleții și ale puterii viselor.

Alina mi-a vorbit despre Alex Tache, mi-a spus că toți brazii ei de la aeroport au, alături de poveste, un cod QR care ajută oamenii să doneze pentru proiectul lui, casa NEST. Am intrat pe site-ul fundației și am aflat, treptat, povestea omului, am citit despre cutremurătoarea luptă pe care o ducea de 15 ani cu cancerul, m-a înfiorat numărul incredibil de mic de vizualizări ale clipurilor postate pe pagina oficială a fundației.

Unul dintre acestea, cel filmat la lansarea proiectului, mi-l arăta pe Alex Tache zâmbind fericit, deși avea deja piciorul amputat, citind emoționat un discurs care cuprindea un proverb chinezesc („Dacă faci planuri pentru un an, cultivă orez! Dacă faci planuri pentru 10 ani, plantează copaci! Dacă faci planuri pentru o viață, educă oameni!”) și se încheia astfel:

Dragii mei, astăzi este o zi istorică pentru mine și familia mea. Iar voi sunteți familia mea. Priviți-mă bine pentru că veți mai auzi numele meu. Aceasta va rămâne moștenirea mea.”

Era 23 decembrie, eu descopeream omul Alex Tache și un sentiment de teribilă vinovăție mă încerca. Am întrebat-o pe Alina Mărgineanu dacă știe detalii despre stadiul casei NEST, unde doisprezece copii părăsiți urmau să se dezvolte asistați în primul rând de „dragoste părintească”, Alina mi-a propus să îmi dea numărul lui de telefon, am refuzat. Era 23 decembrie, aveam destul timp după sărbători.

Am continuat să caut urme ale poveștii pe internet, am descoperit un Alex Tache cu părul alb, dar mereu zâmbind, cu o lumină îngerească în ochi și m-am gândit atunci că oameni ca el, care încep minuni ce nu adună decât câteva zeci de vizualizări pe youtube, oameni ca el, care își pierd un picior, vederea și continuă să ducă zâmbind lupta mai departe, sunt lumini în bezna sufletească ce pare uneori să ne cucerească pe toți.

Pe 27 decembrie am deschis laptopul și am vrut să continui explorarea lumilor lui Alex Tache. Prima știre care mi s-a încărcat a fost aceasta:  „Alex Tache, tânărul de 35 de ani din Râmnicu Vâlcea care a „păcălit” cancerul timp de 15 ani, cunoscut pentru visul său de a construi o casă pentru 12 copii abandonați, a murit, luni, 26 decembrie.”

Am zâmbit amar, i-am scris Alinei Mărgineanu, apoi am revăzut clipul filmat la Galicea, în ziua în care dezvelea proiectul casei NEST, realizat de Alina Vîlcu. M-am gândit la brazii Alinei Mărgineanu din aeroport, la scrisorile din „Wish”, la codul QR ce invita oamenii să pună o cărămidă la visul celui ce nu mai era printre ei, am simțit că l-am cunoscut pe Alex, cel cu ochii în care a avut loc toată bunătatea lumii, de o viață. L-am privit bine și am văzut noblețe, educație, stabilitate.

„Priviți-mă bine pentru că veți mai auzi numele meu. Aceasta va rămâne moștenirea mea.

Casa Nest

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor